Marion Cotillard, şarm parizian

Marion Cotillard este una dintre acele fiinţe rare, înzestrate cu un irezistibil şarm franţuzesc şi, în egală măsură, cu o incontestabilă carismă tipic hollywoodiană.

Cu un rol în blockbusterul lui Christopher Nolan, The Dark Knight Rises, şi altul în pelicula Little White Lies, în regia partenerului ei, Guillaume Canet, Marion Cotillard se dovedeşte a fi una dintre acele fiinţe rare, înzestrate cu un irezistibil şarm franţuzesc şi, în egală măsură, cu o incontestabilă carismă tipic hollywoodiană.

Există două faţete ale lui Marion Cotillard. Cei cu care a lucrat au descoperit o actriţă extrem de hotărâtă, care porneşte în căutarea personajelor cu o forţă de neoprit – stau mărturie cele patru luni de canto pe care le-a urmat pentru a o întruchipa pe Edith Piaf în La Vie en Rose, filmul din 2007 pentru care a primit premiul Oscar, sau nopţile în care a explorat cluburile de striptease din Chicago, pentru a putea înţelege mai bine un personaj precum Billie Frechette, prostituata de care se îndrăgosteşte Johnny Depp în filmul Public Enemies. „Este complet absorbită de ceea ce face“, spune Michael Mann, regizorul filmului. El îşi aminteşte prima întrevedere cu Marion: „Era nemachiată, cu părul nearanjat. Dacă în momentul acela i-aş fi pus mâna la ochi şi aş fi întrebat-o cu ce e îmbrăcată, nu cred c-ar fi ştiut să-mi spună. Este pur şi simplu prezentă. Poate pătrunde adânc în esenţa personajului.“

În schimb, prietenii lui Marion o cunosc altfel: ecologista care susţine campanii pentru Greenpeace, un spirit liber, basistă şi cântăreaţă în formaţia Yodélice, actriţa aflată într-o permanentă mişcare între New York şi apartamentul ei din Paris, înţesat cu pălării şi cu premii câştigate. „Este o boemă, în cel mai bun sens al cuvântului“, spune cineastul James Gray. „Îmi lasă mesaje de 25 de minute în căsuţa vocală. De obicei urăsc asta, dar nu şi în cazul ei. Odată mi-a lăsat un mesaj care suna cam aşa: «Trebuie să continui să vorbesc, pentru că spăl vasele acum, am mâinile pline de detergent şi ţin telefonul între umăr şi obraz, aşa că am să continui să vorbesc până când reuşesc să scap de tot detergentul ăsta de pe mâini…» A fost tare amuzant. Marion este ea însăşi un personaj.“

Acea Marion Cotillard care îşi face apariţia la locul nostru de întâlnire, pentru a merge împreună într-o drumeţie prin munţii Shawangunk, în partea de nord a statului New York – mignonă, frumuşică, purtând o jachetă North Face, jeanşi şi bocanci, având ochii mari, o piele perfectă şi trăsături diafane – pare un pic sfioasă, sau poate e doar o stare generată de mica ei siestă din maşină. „Abia m-am trezit“, spune ea, înaintând în lumina dimineţii. Acum un an l-a adus pe lume pe fiul ei şi al prietenului ei, regizorul şi actorul Guillaume Canet. Acum Marcel aproape merge în picioare, dar încă o mai ţine trează nopţile.

„N-am mai dormit de un an“, spune ea, în timp ce ne începem călătoria. O pădure de stejari şi pini se întinde până spre lacul Minnewaska, destinaţia noastră finală, învăluită într-o ceaţă groasă. „Pur şi simplu am renunţat. Dar sunt norocoasă, pentru că pot dormi oriunde – poate nu chiar într-un tomberon de gunoi, dar pot dormi pe scaun şi chiar în picioare.“ (Asistenta ei lucrează la un proiect artistic care constă în fotografierea actriţei în diverse ipostaze, în timp ce doarme: cu gura deschisă, pe bancheta din spate a maşinii, moţăind într-un maldăr de haine, sau ghemuită lângă vreun perete.)

Acele fotografii spun multe despre anul „nebun“ pe care l-a avut Cotillard, de la naşterea fiului său în mai 2011, la cele trei filme consecutive în care a jucat aproape imediat după aceea. În acest răstimp a sedus supereroi infirmi în The Dark Knight Rises, a învăţat să înoate fără a-şi folosi picioarele în filmul lui Jacques Audiard, Rust and Bones, şi să vorbească în poloneză cu accent silezian în ultimul film al lui Gray, Nightingale.

Şi-a luat însă şi vacanţă. De Crăciun a petrecut 15 zile într-un adevărat maraton gastronomic, în care a pregătit cocoş, curcan şi couscous pentru diferite întâlniri cu prietenii şi familia. În plus, a gătit separat şi pentru micul Marcel, „pentru că mănâncă doar când îi gătesc eu“, spune ea. „Mi-am petrecut vacanţa în bucătărie şi mi-a plăcut la nebunie. Bucătăria este unul dintre cele mai importante locuri din casă.“ Cotillard pare în largul ei, perfect mulţumită de acest tur de forţă. „N-am fost niciodată atât de obosită, dar nici mai plină de energie ca acum. Acesta e paradoxul atunci când eşti fericit.“ îmi spune cu un zâmbet molipsitor, în timp ce ne continuăm drumul prin pădure.

Marion este o actriţă atât de râvnită la Hollywood, încât atunci când l-a sunat pe regizorul celui mai mare blockbuster al acestui an, spunând-i că e programată să nască în acelaşi timp cu începerea filmărilor, acesta şi-a reorganizat producţia în valoare de 250 de milioane de dolari în funcţie de ea. „Am spus «Bun, hai să punem toate datele pe hârtie şi să vedem ce putem face»“, spune Christopher Nolan, care, după ce a lucrat cu Marion în 2010 pentru filmul Inception,  şi-a dorit-o foarte tare în rolul Mirandei Tate, o femeie de afaceri ecologistă, care îl atrage pe îndureratul Batman din peştera sa în The Dark Knight Rises. „E perfectă pentru rolul acesta, pentru că emană o căldură incredibilă“, spune Nolan. „A fost extraordinară, era pe platou aproape imediat după ce a născut. E Superwoman.“

Dar asta spune multe şi despre cât de tare îşi doreşte Cotillard să joace la Hollywood. Cea de-a treia actriţă franceză (după Claudette Colbert şi Simone Signoret) care a primit Oscarul pentru cea mai bună actriţă, Cotillard este prima care se bucură în America de o carieră la fel de vibrantă ca cea din ţara natală, o performanţă neatinsă nici măcar de Isabelle Adjani sau Juliette Binoche. Asta ţine şi de generaţia din care face parte. Cotillard a crescut în anii 90, în care globalizarea a atins cote maxime. Şi-a petrecut copilăria urmărind filme americane. Prietenul ei, Canet, face parte dintr-un val de cineaşti francezi comerciali, care încep să pătrundă puternic pe piaţa americană. Ultimul film la care au lucrat împreună – Little White Lies – este o peliculă în stilul Big Chill, regizată de Canet, despre nişte prieteni care pleacă într-o vacanţă la Cap Ferret – film de top în box office-ul francez din 2010, în care mai joacă Jean Dujardin şi François Cluzet. Marion este Marie, o tânără boemă care stârneşte confuzii în jurul ei, în efortul de a-şi descătuşa inima. Cotillard urmăreşte toate filmele în care joacă, dar acesta a fost „incredibil de incomod de văzut“, spune ea, pentru că „personajul meu seamăna foarte mult cu mine. Marie duce o existenţă teribil de tensionată, deşi încearcă să ascundă asta. Din exterior e percepută ca o fire boemă, o prietenă bună, o femeie fericită, cu o slujbă extraordinară. Dar în interior e un dezastru; este singură şi dezorientată“. Văzând filmul, Marion şi-a amintit de timiditatea ei bolnăvicioasă din anii adolescenţei, până când a descoperit actoria ca mijloc de comunicare cu oamenii; apoi, de emanciparea ei de mai târziu, când încerca să se regăsească, în timp ce trăia primii fiori ai iubirii. „Eram şi eu la fel ca Marie“, spune ea, dar acum, la 36 de ani, „sunt mult mai conectată la mine însămi“. Oferind parcă un indiciu al acestui echilibru interior, Marion se opreşte în faţa unui pin răşinos, crescut într-un uriaş bloc de rocă stâncoasă, pe care l-a împrejmuit cu rădăcinile sale, asemănătoare unor degete gigantice. „Există un copac ca acesta la colţul străzii 22. Arată de parcă s-ar contopi cu grilajul de protecţie al străzii. Trecem pe lângă el în fiecare zi în drum spre parc, iar fiul meu se opreşte să-l atingă de fiecare dată. Uite, chiar aşa. Iubeşte copacii. Prima dată când l-am dus în Central Park a fost extaziat. A ţipat de bucurie aproape o jumătate de oră, cu atâţia copaci în jurul lui. Vrea să îi atingă, să le mănânce frunzele. E la vârsta la care crede că orice se poate mânca.“ Marion îl numeşte pe Marcel „My little Zen Master“. I-a cumpărat o chitară pentru copii la care încearcă să cânte împreună. De curând, el a îngânat  pentru prima dată un cântec. „Penélope Cruz mi-a zis că naşterea unui copil e ca o revoluţie“, spune ea, în timp ce ne reluăm drumul prin desişul copacilor. „Aşa este. Tot ce se spune despre asta e adevărat. Dintr-o dată, totul capătă sens.“

Cu cât petreci mai mult timp lângă Cotillard, cu atât realizezi mai bine că energia care o împinge să-şi perfecţioneze un accent timp de patru luni este aceeaşi care o stimulează să gătească trei mese de Crăciun pentru familia ei. Cu ochii plini de uimire, este deosebit de atentă la tot ce se află în jurul ei. Are o voce blândă şi vorbeşte pe un ton ce pare eliberat de orice dorinţă de a convinge – ca şi cum ar rosti doar pentru ea. Iar această calitate, combinaţia dintre receptivitatea extremă faţă de tot ce se petrece în exteriorul ei şi accesul profund şi nealterat la sine însăşi, o face atât de fascinantă pe ecran. Există o scenă în musicalul Nine, în care Daniel Day-Lewis se apropie de părul lui Marion pentru o probă de lumini, iar apoi dispare din cadru, lăsând-o singură în faţa camerei. Licărirea de emoţie de pe faţa ei – ca şi cum soarele ar dispărea printre nori – transmite două lucruri: (1) că îl iubeşte şi (2) că el o să-i frângă inima. Două sentimente contradictorii, exprimate în acelaşi timp, fără să scoată un cuvânt.

„Marion poate transmite un lucru care pentru multe actriţe din zilele noastre este aproape imposibil: acea vulnerabilitate ascunsă, acel adevăr nerostit“, spune regizorul Rob Marshall. „Are o piele diafană, aproape transparentă. Te poate face să simţi tot ce simte ea. Iar ochii aceia mari… sunt hipnotizanţi. E mult adevăr în ei. Asta nu ţine doar de meserie, ci de cum este ea.“ A fost prima care a dat audiţie pentru rolul soţiei lui Daniel Day-Lewis în Nine, chiar în mijlocul vâlvei stârnite de filmul La Vie en Rose:  interviuri nesfârşite, speculaţii cu privire la câştigarea Oscarului, zboruri nenumărate între Franţa şi SUA. Cineva a întrebat-o atunci dacă vrea un pahar cu apă. „Eu am spus ceva de genul: «Trebuie să-ţi fie destul de greu»“, îşi aminteşte Marshall. „Iar ea a răspuns: «Glumeşti? Ştii cât sunt de norocoasă că mă aflu aici şi cineva îmi oferă un pahar cu apă? Nimeni nu-mi poate spune acum că duc o viaţă grea. Ştiu ce înseamnă viaţa grea.» E genul de persoană care trăieşte viaţa din plin.“

În blocul-turn din suburbiile Parisului, unde a copilărit Marion, liftul era mai mereu defect. Îşi aminteşte cum îşi târa picioarele urcând cele optsprezece etaje până la apartamentul familiei, împreună cu fraţii ei mai mici, ocolind acele aruncate pe jos de către dependenţii de heroină. „Nu eram săraci, dar nu eram nici bogaţi“, spune ea. Mama ei, Monique Theillaud, era actriţă, iar tatăl ei, Jean-Claude, era mim. Prietenii lor de la teatru o fascinau pe Marion. „Toţi prietenii mei şi părinţii lor aveau slujbe foarte monotone – făceau aceleaşi lucruri în fiecare zi. În schimb, prietenii părinţilor mei mergeau într-o zi  într-un orăşel din Franţa, în următoarea erau în Peru, iar în alta în Hong Kong. Erau artişti. Erau liberi.“

Împreună cu fraţii săi, Marion urmărea cu nesaţ filme americane precum Poltergeist, The Exorcist şi Jaws, dar şi filme cu Judy Garland, fraţii Marx şi Charlie Chaplin. Urmărea Singin’ in the Rain pe repeat, încercând să înveţe cântecele şi coreografia. Mai târziu s-au mutat în regiunea La Beauce, lângă Orléans, acolo unde tatăl său a avut succes ca director al propriei sale companii de teatru. Cotillard s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, dar cel mai important profesor era tatăl său. „Tata era şi încă mai este profesor de mimă şi expresie corporală. Încă de la începuturile cinematografiei corpul avut o mare importanţă. Sunt un mare fan al comediilor, în special al parodiilor. Will Ferrell este eroul meu: Step Brothers  e unul din filmele mele preferate. Jonah Hill, vreau să mă căsătoresc cu tine!“

Toate lucrurile care urmau să o transforme într-un star internaţional erau acolo: povestea de dragoste cu Hollywoodul, disciplina, conştiinţa propriului corp, intensitatea relaţiei profesor-elev pe care o avea cu tatăl ei şi care urma să-i servească drept model în relaţiile cu viitorii regizori. „Când joc, cel mai important om pentru mine, cel căruia îi dau totul, este regizorul. Dacă lucrez cu o persoană pe care n-o respect, sau pe care n-o plac, atunci nu-mi iese nimic. Regizorul este totul.“

Marion este muza unor regizori precum Michael Mann, Christopher Nolan, Woody Allen, Steven Soderbergh, Tim Burton. „Într-o seară m-am surprins studiind-o pe Marion şi gândindu-mă ce aş putea să fac cu ea“, spune James Gray, care a scris următorul său film special pentru actriţă. Ea interpretează o emigrantă poloneză, care pleacă în anii ’20 pe vas spre New York şi cade sub vraja unui personaj dubios – Joaquin Phoenix – pentru ca apoi să-şi găsească eroul salvator într-un magician jucat de Jeremy Renner. Multe roluri din cariera ei au fost croite special pentru ea, inclusiv cele din La Vie en Rose şi The Dark Knight Rises.  „Când ne referim la un actor dificil, folosim în mod peiorativ termenul challenging. Dar Marion este challenging  în sensul pur al cuvântului. Este atât de talentată, încât, ca regizor, nu vrei să ratezi nimic din ce-ţi poate oferi.“

„Wow“, spune Cotillard când atingem punctul final al drumeţiei noastre – vârful Shawangunk Ridge, la 2000 de metri altitudine. De aici putem admira întinderea Lacului Minnewaska. Ne aflăm pe una din cele mai vechi suprafeţe stâncoase din America de Nord. Cotillard îngenunchiază şi atinge roca. „De ziua mea am fost la Machu Picchu“, spune ea. „Acolo se află o stâncă sacră, despre care se spune că ar emana o forţă incredibilă. Am mers acolo cu cea mai bună prietenă a mea, într-o dimineaţă, foarte devreme. Nu trebuie să atingi piatra, ci să ţii mâna aproape de ea ca să simţi.“ Ridică mâna la câţiva centimeri de stâncă. „A fost unul dintre cele mai puternice lucruri pe care le-am simţit vreodată. Am stat acolo o oră.“

Pe drumul de întoarcere, o întreb care e rolul de care s-a simţit cea mai apropiată şi îmi răspunde imediat: Piaf. „Eram într-o stare foarte, foarte specială pe tot parcursul filmărilor şi chiar şi după aceea“, spune ea, atât de profundă, încât i-a afectat relaţia cu partenerul ei de atunci, Stéphan Guérin-Tillié. „Nu trăiam viaţa mea în perioada aceea şi nu m-am putut implica în relaţie ca de obicei. Prietenii m-au înţeles, dar lucrurile stau altfel cu un iubit. Relaţia noastră a fost afectată.“ A fost nevoie de timp ca să înveţe cum să îmbine devotamentul pentru meserie cu viaţa personală. Ea şi Canet erau amici încă dinainte să apară în drama romantică Love Me if You Dare. El era atunci căsătorit cu Diane Kruger, dar după ce au divorţat în 2006, el şi Cotillard au început să iasă împreună, spre încântarea presei pariziene, care descrie orice sărut de-al lor cu ardoarea binecuvenită unui cuplu de aur al cinemtografului francez – un fel de Brangelina în versiune franţuzească.

„Nu mă face să vorbesc despre el“, spune Cotillard când aduc vorba despre Canet. Dar se simte o emoţie în vocea ei, iar când o întreb când a ştiut că este pregătită să devină mamă, îmi răspunde în felul ei calm, netulburat: „Am ştiut atunci când m-am îndrăgostit. Atunci când am descoperit persoana potrivită.“

Două săptămâni mai târziu, luăm prânzul la NoMad Hotel, în Manhattan. Cotillard este mai expansivă. Tocmai s-a întors de la Cannes, unde a apărut de câteva ori pe covorul roşu („Nu ştiu de ce a fost o-ri-bil“, spune ea). Poartă o rochie lejeră, marca House of Holland. Îşi cere scuze pentru mica întârziere: a trebuit să-l lase pe Marcel în parc, cu nişte prieteni –„nu-i place să-l duc în braţe“ – iar înainte de asta a avut o lecţie de limba italiană ca parte din pregătirea ei pentru următorul film al lui Canet – dramă Blood Ties –  plasată în Brooklyn-ul anilor ’70. „E unul dintre cei mai buni regizori cu care am lucrat şi nu spun asta pentru că îl iubesc la nebunie sau pentru că e tatăl copilului meu.“

Comandă un filé de vită şi un ceai de plante. „Am vrut să învăţ italiană pentru filmul Nine, dar ştiam doar «buon giorno». De data asta am replici în italiană. Aşa că muncesc în fiecare zi.“ Încă mai are emoţii când începe să lucreze la un rol. „De cele mai multe ori nu sunt sigură că voi fi în stare să-l joc, dar o parte din mine ştie că voi reuşi.“ Mai nou, pentru Marion actoria înseamnă călătorii dese în ţări străine: „Eşti tot tu, dar descoperi despre tine lucruri de care nu ştiai. Dintotdeauna m-au fascinat oamenii care descoperă lumea. Unul din visele mele este să-mi iau un an liber când Marcel va mai creşte şi să mergem în jurul lumii cu familia. Sper că se va îndeplini.“

Următorul ei proiect este cu Asghar Farhadi, regizorul filmului A Separation, premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin. Dar mai întâi, o prăjitură bretonă. „Din ţara mea!“ spune ea, când o zăreşte în meniu. Apoi, o după-amiază cu prietenii. „Am nevoie de odihnă. Am jucat în trei filme într-un singur an, asta e o nebunie curată când ai un bebeluş. E prea mult“, spune ea, luând o linguriţă din prăjitură. „Dar toate lucrurile pe care le-am făcut au fost irezistibile.“

De Tom Shone
Foto: Peter Lindbergh

.