Lena Dunham: starul noii culturi pop

Prin intermediul elegiacului ei alter ego, Hannah Horvath, Lena Dunham a surprins strălucit neliniştile şi ambiţiile unei generaţii. Nathan Heller a întâlnit-o pe cea mai muncitoare reprezentantă a generaţiei începutului de mileniu din întregul show business.

Prin intermediul elegiacului ei alter ego, Hannah Horvath, Lena Dunham a surprins strălucit neliniştile şi ambiţiile unei generaţii. Nathan Heller a întâlnit-o pe cea mai muncitoare reprezentantă a generaţiei începutului de mileniu din întregul show business. 

„Trei clopote!“ strigă cineva din capătul celălalt al platourilor de filmare şi în întunericul din spatele luminilor arzătoare ale reflectoarelor tăcerea se lasă peste echipa de filmare. E finalul verii, suntem în mijlocul aglomeratului Queens şi Lena Dunham – pe a cărei faţă nu se citeşte nici urmă de epuizare după luni de scris, regizat şi jucat – filmează finalul sezonului trei din Girls. Stă pe pat, într-un maiou şi o pereche de pantaloni de un verde aprins, genul de ţinută preferată de personajul ei, Hannah Horvath. În faţa ei, cu capul într-un prosop, se află actriţa Allison Williams, cea care o interpretează pe buna prietenă a Hannei, Marnie. Mai multe camere sunt îndreptate către chipul lui Dunham. Clapetele trosnesc închizându-se: „Camera A filmează“, „Camera B filmează“. Şi în liniştea ce urmează, Dunham se transformă din una dintre cele mai puternice femei din industria televiziunii în acea tânără confuză, aflată într-o permanentă căutare, căreia îi dă viaţă pe micile ecrane.

În această dimineaţă au de filmat o scenă în două personaje. De-a lungul mai multor duble, Dunham şi Williams improvizează pe marginea scenariului, încercând se se surprindă reciproc. Într-o dublă, Dunahm adaugă o replică amuzantă despre „sortarea cromozomilor“. În alta inventează un dialog despre adopţia unor chinchille. „Să o luăm de la capăt“, spune ea după a doua dublă. „Ne apropiem, Jenni?“
Jenni Konner, producătorul executiv al serialului, stă aşezată pe scaunul regizorului. Este partenerul profesional al lui Dunham şi, în multe privinţe, jumătatea ei creativă. Dacă Dunham este foarte vorbăreaţă, Konner este ambiguă şi laconică, dar împreună împărtăşesc acelaşi tip de umor caracteristic serialului. Konner, care acum are peste 40 de ani, aduce serialului avantajul vocii unei generaţii mature. Dinamica lor este familială; pe platourile de filmare şi în viaţă, cele două sunt aprope inseparabile.
De la lansarea serialului Girls în 2012, Lena Dunham (27 de ani) a devenit pentru scena televiziunii ceea ce Bob Dylan a însemnat pentru scena muzicii folk a anilor 60: „Nu este prima persoană care a folosit această formă de exprimare şi acest subiect (viaţa de după absolvire a unor fete dintr-o clasă medie) dar o face cu atâta iscusinţă, carismă şi viziune încât a devenit stăpâna incontestabilă a genului, un statut pe care alţi oameni se chinuie să îl atingă. După ce serialul a câştigat Globul de Aur pentru primul sezon, televiziunile s-au grăbit să îşi umple grilele cu sitcom-uri asemănătoare. Tinerii actori vânează acum cu înfrigurare rolurile pe micile ecrane aşa cum înainte visau la imortalitatea pe care filmele de cinema o proiectau. Lena vorbeşte cu iscusinţă pentru o generaţie hiperconectată şi ambiţioasă, însă lipsită de abilităţi practice, şlefuind astfel un portret cultural tranşant; odată cu ea comedia de televiziune a reînceput să devină relevantă – şi foarte cool.

Lena poartă rochie cu guler înalt şi capă cu pene Alexander McQueen.

Al treilea sezon marchează un punct de cotitură în desfăşurarea serialului. Hannah are un job stabil într-o cafenea condusă de prietenul ei, Ray (Alex Karpovsky), iese din nou cu bizarul, dar duiosul Adam (Adam Driver) şi reia legătura cu Jessa (Jemima Kirke) – care se află într-un centru de dezintoxicare – cu care încearcă să-şi reclădească prietenia. „E implicată în relaţii mai solide“, spune Judd Apatow, unul dintre susţinătorii timpurii şi producătorii executivi ai serialului, observând că, odată trecut de 25 de ani, întâmpini cu totul alte probleme. Girls, ridicat în slăvi pentru naturalismul lui, complet lipsit de lustru, trebuie acum să îşi portretizeze personajele în cea mai autentică perioadă a vieţii lor: maturizarea.


Pentru Dunham, acest proces a început cu mult timp în urmă. Cu toate că personajele ei tind să fie femei tinere, pline de incertitudini, împinse de la spate de o motivaţie şovăielnică, Dunham este un model de urmat pentru întreaga industrie. Nu doar că scrie intens, joacă, regizează, editează şi produce serialul Girls, dar ea lucrează în acelaşi timp şi pentru un film documentar şi concepe un al doilea serial HBO. A scris eseuri la persoana întâi pentru The New Yorker, acceptând chiar şi sarcini îndrăzneţe (recent ea a intervievat-o pe Judy Blume pentru The Believer) şi îşi va lansa prima ei carte: o autobiografie comică scrisă de ea în timpul liber pe care de fapt nu îl are.
„Scrie permanent“, spune Williams. „Seara târziu, dimineţa devreme, permanent.“ Dunham scrie în avioane, în studioul de filmare al Girls, adesea în pat. (Marea ei ambiţie este să fie acel gen de scriitor care să se aşeze dimineaţa la birou să scrie, însă până acum nu a atins această performanţă; biroul alb din apartamentul ei este folosit mai degrabă de iubitul ei, Jack Antonoff, chitaristul formaţiei indie Fun). „Lucrez de fapt foarte bine în acest vârtej al vieţii mele.“
Colaboratorii ei îi laudă nu doar productivitatea, cât mai ales viteza. „Dacă mie mi-a luat 20 de ani ca să vorbesc despre perioada din jurul vârstei de 20 de ani“, spune Konner, „ei îi ia 24 de ore, de exemplu, să iasă la o întâlnire nereuşită, să o experimenteze, să sufere din cauza ei, să se ducă acasă, să metabolizeze totul şi să o transforme în artă. E cel mai rapid sistem pe care l-am văzut vreodată“.
„Faptul că e capabilă să facă totul în timp ce lucururile se întâmplă încă, ăsta e talentul ei unic“, spune Driver. „Poate sunt doar gene bune la mijloc?“ Driver adaugă: „Am împărtăşit tot felul de situaţii intime ciudate. Ea cu mine şi cu Jason, microfonistul nostru, am trecut prin multe într-o singură cameră înghesuită.“

Pe cât este Girls de cunoscut pentru naturalismul lui, pe atât este de celebru şi pentru reprezentările oneste ale scenelor de sex – imagini deloc timide, deseori deloc flatante, pe care criticul Elaine Blair le-a lăudat într-un eseu pe această temă publicat în New York Review of Books descriindu-le drept un „exemplu pentru ce sunt bune scenele de sex din filme“. „Devenise clar că eu şi multe dintre femeile pe care le cunosc am fost conduse pe căi greşite de felul în care peliculele hollywoodiene şi serialele de televiziune au ales să portretizeze sexualitatea“, spune Dunham. „Să vezi pe cineva care arată ca tine făcând sex la televizor este o experienţă mai puţin confortabilă decât să vezi pe cineva care arată ca nicio persoană pe care ai cunoscut-o vreodată.“ În Girls, ea se filmează adesea cu sânii dezgoliţi. Odată, a făcut acelaşi lucru cu Becky Anna Baker, cea care o joacă pe mama Hannei. („Au aşteptat până am împlinit 50 de ani ca să-mi spună «Ai vrea să îţi arăţi sânii la televizor?»“ spune cu umor Baker) „Nu este goală doar de dragul de a fi goală“, observă Zosia Mamet.
În cel de-al doilea sezon din Girls, Hannah a avut o scurtă dar intensă aventură cu un doctor mult mai mare decât ea şi foarte arătos (Patrick Wilson). Dunham a fost surprinsă să afle cât de controversată a fost relaţia lor. „Criticii au spus «Acel tip nu ar ieşi cu fata aceea» explică ea. «Mă întreb: oamenii ăştia s-au mai uitat în jurul lor în ultimul timp?» Toată lumea se întâlneşte cu toată lumea, dintr-o mulţime de motive pe care nu le înţelegem. Sexualitatea nu e un e soi de puzzle perfect, un fel de «El are un nas drăguţ şi ea are un nas drăguţ. Ea are sâni extraordinari şi el are gambe extraordinare. Aşa că vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi într-o casă pe care o vor plăti din banii câştigaţi din modelling.» E o treabă complicată. În esenţă, vreau ca oamenii, chiar dacă sunt deranjaţi de anumite momente, să vadă normalitatea din scenele de sex din serial.“

Lena poartă rochie neagră cu mâneci scurte, din bumbac, Dolce & Gabbana

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, Dunham mă sună să mă invite la un ceai şi mă întâlnesc cu ea în faţa unei clădiri impunătoare din cartierul Brooklyn Heights, clădire în care locuieşte de câţiva ani. „Obişnuiam să îmi plimb câinele prin faţa acestei clădiri atunci când eram în liceu“, spune ea. „Aveam mereu probleme pentru că câinele meu îşi făcea nevoile în curte, un lucru care e practic ilegal. Îmi ziceam «Cândva o să locuiesc în această clădire!»“. După ce Girls a avut succes s-a mutat aici având sentimentul unui triumf personal. Apartamentul Lenei este excentric, bine mobilat şi voit neostentativ. Are o mică bucătărie ca o insulă în care o fotografie veche cu bunicii ei din Connecticut stă alături de un cuptor cu microunde cu Hello Kitty. Zona de luat masa cuprinde o masă pătrată pentru patru persoane. În living – mare cât să facă loc unui televizor mare, unei canapele, unui birou şi câtorva rafturi – Lena a agăţat lucrări realizate de familia şi prietenii ei. Mama Lenei, Laurie Simmons, este o artistă cunoscută în special pentru fotografiile ei cu miniaturi, în timp ce tatăl ei, Carroll Dunham este un pictor recunoscut pentru picturile lui abstracte şi vibrante ce înfăţişează figuri cu falusuri în loc de nasuri. (Fiica lui descrie desenul abstract din zona de luat masa ca fiind „singura operă a lui pe care aş putea să o agăţ pe pereţi fără ca oamenii să mă întrebe «Deci, care e treaba cu acel penis de pe peretele tău?»“). Lângă acest spaţiu, Dunham a aranjat ceea ce ea numeşte „peretele ei“, o mică selecţie de artefacte profesionale: scrisori de la fani precum Steven Spielberg şi Tom Hanks, o felicitare desenată de ilustratorul New Yorker şi producătorul Girls, Eric Kaplan, un portret al Zosiei Mamet facut de Jemima Kirke şi alte lucrări dragi. Majoritatea mobilierului din apartamentul Lenei este luat de pe platourile de filmare ale Girls.

Ea împarte acum apartamentul cu Antonoff. S-au întâlnit la un blind date aranjat de sora lui, designerul Rachel Antonoff, a cărei muncă Lena o admiră. Dunham tocmai ieşise dintr-o serie de experienţe romantice exasperante şi cariera ei lua avânt. „Eram într-un punct în care îmi spuneam că dacă nu o să mai ies la nicio întâlnire o să fiu OK cu asta. Voiam să lucrez şi să salvez iepuri şi să fiu o excentrică adevărată“, spune ea. „Aveam o idee romantică despre singurătate şi apoi vine desigur acel moment în care întâlneşti pe cineva de care chiar îţi pasă.“ Ea şi Antonoff îşi vor cumpăra un apartament în apropiere în lunile următoare. Dar, pentru moment, sunt încă aici, în acest loc confortabil care i-a permis Lenei să menţină acel soi de anonimitate productivă.
„Am o viaţă privată, aproape ca una a unui memorialist sau a unui editorialist şi mai puţin ca a unui actor“, spune ea. „Un lucru pe care îl ador, pentru că nu pot să subliniez mai tare cât de mult urăsc să îmi părăsesc casa“, spune Lena. „E important să am timp pentru mine, să am timp să stau singură. Viaţa mea se desfăşoară între câinele meu, cărţile mele, prietenul meu şi lumea mea privată. Pentru mine, intimitatea nu înseamnă musai să ai secrete. Ce e intim e relaţia mea cu mine.“

Lena Dunham într-o ţinută Burberry Prorsum, alături de câinele ei Lamby.

Proaspăt întoarsă din L.A., ea a reuşit în sfârşit să-şi îndrepte atenţia către cartea ei, pe care ea o numeşte „o versiune aproape caleidoscopică a biografiei mele.“ Programat să apară la Editura Random House în această toamnă, volumul, ilustrat de prietena ei, Joana Avillez, este alcătuit din eseuri autobiografice care, crede Dunham, marchează punctele de cotitură ale vieţii ei. În stilul scrierilor ei nonficţionale, cartea e un exerciţiu comic de revelare a propriei persoane. „Îmi voi fi epuizat toată viaţa personală ca sursă de inspiraţie odată ce această carte va fi adusă pe lume“, spune ea. „Şi mă simt destul de bine când mă gândesc la asta.“
În adolescenţă, Dunham scria poezii, nuvele şi ceea ce ea descrie ca fiind „piese de teatru care practic nu puteau fi puse în scenă“. „Toate piesele mele aveau ca subiect clinicile de avorturi – fete care îşi aşteptau rândul în aceste clinici de avorturi, încercând să ia Marea Decizie“, spune ea, o ironie pentru că, erotic vorbind, era încă naivă. Asculta Alanis Morissette, Joan Osborne, Sleater-Kinney şi Jewel. Iubea Friends şi Saturday Night Live, dar încerca să urmărească şi producţii valoroase. „Am lucrat într-un magazin de închirieri de DVD-uri şi am învăţat multe despre filme doar aranjându-le“, spune ea. „Mă uitam la orice era în spiritul Sundance, anii 1995. Am iubit Beautiful Girls. O iubeam pe Isabel Coixet – My Life Without Me. Îmi amintesc că spuneam oamenilor «Îmi plac filmele indie». Nici măcar nu ştiam exact ce însemna asta.“
Într-o după amiază de toamnă, departe de Brooklyn, Dunham stă pe un baldachin colorat într-o grădină din Chateau Marmont şi aşteaptă să vadă cele mai recente creaţii ale tinerilor designeri aflaţi în competiţia CFDA organizată de Vogue. Dunham stă în primul rând şi este îmbrăcată într-o rochie elegantă, de culoarea cafelei, semnată Reed Krakoff, unul dintre designerii ei favoriţi.
Pentru că la fel ca Sex and the City înaintea lui, Girls marşează pe o linie fină ce pendulează între un simţ al modei bine dezvoltat şi un exces caricatural, unii oameni au presupus că palatul sartorial al lui Dunham este la fel de neformat ca cel al personajului ei. Nimic mai neadevărat. Unul dintre babysitterii Lenei a fost Zac Posen; el a fost cel care i-a croit o rochie pentru balul de absolvire al liceului în anii 2000 şi chiar şi acum îi mai arată cele mai recente creaţii ale lui. Gusturile ei sunt şi exigente, şi eclectice. Poartă adesea Erdem, Marni, Miu Miu, Peter Jensen. „Am iubit mereu Commes des Garçons, Yohji Yamamoto“, spune ea. „Îmi plac balernii Charlotte Olympia. Îmi plac genţile Prada pentru că au mereu un detaliu la care nu te-ai fi gândit. Port mereu jeanşi J Brand pentru că au talie înaltă… o pereche de jeanşi cu talie joasă sunt problematici pentru mine.“ Se descrie ca fiind „ahtiată după bijuterii“ şi urmăreşte cele mai noi creaţii semnate Delfina Delettrez, Pamela Love, Irene Neuwirth şi Suzannah Wainhouse. La evenimente casual, ea preferă colierele voluminoase şi jucăuşe – „asemenea unei profesoare de artă de la grădiniţă“, glumeşte ea – pe care le cumpără de la artizanii de pe Etsy.
Pe lângă că urmăreşte îndeaproape lumea modei, ea a devenit un soi de purtător de cuvânt pentru acele femei care vor să se exprime folosind hainele dar cu o amprentă bizară sau plină de umor. În plus, ea e un critic fervent al stereotipului conform căruia moda aparţine numai unui grup mic de oameni supli terifiaţi la gândul de a încălca regulile. De când Dunham a început să fie în atenţia opiniei publice, ea a vorbit deschis despre corpul ei, subliniind faptul că nu orice femeie puternică şi demnă de invidiat de pe ecrane trebuie să semene cu un model de pe catwalk.

Lena poartă rochie din mătase cu aplicaţii fără bretele Prada, cercei în formă de floare Zac Posen, pantofi Manolo Blahnik.

Regia a tentat-o pe Dunham pentru că a adus la un loc toate visele pe care le-a avut vreodată, spune ea. „Am vrut să fiu designer. Am vrut să fiu babysitter. Am vrut să fiu arhitectă“, explică ea. „Orice ai fi visat în copilărie să devii poţi realiza prin regie.“ La Oberlin (n. red – facultatea pe care a urmat-o), acolo unde cariera ei a început să ia formă pentru prima oară, şi-a început primul ei lung metraj, Creative Nonfiction. Au urmat Tiny Furniture, un film indie matur realizat în apartamentul părinţilor ei, cu un buget de 45 000 de dolari pe care Dunham l-a strâns din donaţii private. Filmul o urmăreşte pe Aura, o absolventă de facultate – un fel de Hannah Horvath – care se întoarce în New York ca să locuiască cu familia ei. Tiny Furniture a câştigat Premiul pentru Cel mai bun Scenariu la Independent Spirit Awards. Şi a adus-o în atenţia lui Judd Apatow, care i-a oferit ajutorul dacă vreodată ar fi avut nevoie de el. „Simt o legătură imediată cu munca ei, pentru că îmi aminteşte de filmele pe care le admiram“, spune el. În acea perioadă, HBO a chemat-o la o întâlnire şi a angajat-o să scrie patru episoade dintr-un nou serial. „Ignoranţa era cel mai bun prieten al meu. Nu prea ştiam ce e ăla un pitch. Tot ce am făcut a fost să vorbesc despre acel serial la care mi-ar fi plăcut să mă uit. Un fel de «Nu am văzut un serial despre oameni ca prietenii mei, care tocmai au terminat facultatea şi sunt foarte confuzi. Care să surprindă fix acel moment între a fi copil şi a fi adult.»“
La câteva zile de la debutul serialului, în aprilie 2012, era clar că era una dintre cele mai discutate lansări cinematografice ale anului. Nimeni nu a fost mai surprins ca Dunham. „Mă aşteptam la reacţii de genul «Îmi place!» sau «E enervant!» dar conversaţiile de tipul «Oare cum afectează acest serial cultura noastră?» erau şocante“, spune ea.

Precum Mary Richards, Murphy Brown sau Carrie Bradshaw – femei care au vrut mai multe de la vremurile în care trăiau – Hannah Horvath este un personaj al momentului. În jurul unui platou cu ouă ochiuri şi quinoa la Soho House, Jenni Konner îmi spune că ea şi Lena au petrecut ceva vreme visând la finaluri flamboaiante pentru Girls. „Eram în South by Southwest, în camere separate şi vorbeam la telefon una cu cealaltă şi încercam să ne dăm seama cum ar putea să moară toate personajele – un fel de Six Feet Under“, spune ea. Dunham spune „Sigur că vreau să văd personajele într-o nouă fază a vieţii lor – de la începutul până la finalul vârstei de 20 pare o bucată mare de timp. Dar nu am niciun interes, în acest moment, să îi căsătoresc sau să le văd copiii.“ Ar pune punct serialului un pic prea devreme decât când e prea târziu; ea şi Konner se gândesc, vag, la un final pentru următorii trei ani, oricând momentul şi condiţiile ar părea potrivite.
Următoarea mişcare profesională: ea şi Konner îşi vor lansa propria lor companie de producţie, numită A Casual Romance. Primele pe listă sunt un documentar despre Hilary Knight, în vârstă de 87 de ani, scriitoare şi ilustratoare pentru Eloise şi un nou serial pentru HBO bazat pe viaţa lui Betty Halbreich, personal shopper pentru Bergdord Goodman, care are tot peste 80 de ani. Cele două speră să pună la cale proiecte şi apoi să le dea unor cineaşti talentaţi (aşa cum au făcut-o cu documentarul despre Knight, regizat de Matt Wolf). Scopul lor este să aducă în prim plan provocările şi triumfurile vieţii femeilor moderne şi dacă Girls este o primă dovadă, subiecte ca cele despre Halbreich le vor permite să aprecieze reuşitele unor femei care au avut o viaţă plină de succes.
„Sunt încă tânără şi când eşti tânăr totul merge cu repeziciune, aşa cum un copil creşte în primele două luni de viaţă“, spune Dunham. Aşa cum mulţi observatori au remarcat, impasurile vieţii ei se compară cu greu cu cele cu care se confruntă personajele ei; tenacitatea, strădania şi încrederea ei au purtat-o departe de tărâmul problemelor unui tânăr adult încât nu poţi să nu te întrebi dacă cumva nu s-a îndepărtat prea tare de subiect. Dunham zâmbeşte şi răspunde răspicat şi fermecător – pe de-o parte ingenuu, pe de-o parte cu profesionalism: „Încă mă mai duc la o petrecere şi spun ceva jenant despre cineva, şi apoi şi scriu un e-mail ciudat despre asta a doua zi şi apoi şi scriu un text pentru că am impresia că nu a primit e-mailul“, spune ea. „Indiferent dacă ai sau nu ai succes, tot trebuie să te descurci cu tot acest bagaj care eşti tu.“  

Fotografii de Annie Leibovitz; Traducere şi adaptare de Mirela Ujică
Fashion Editor: Tonne Goodman; coafură: Jimmy Paul pentru Bumble and Bumble, machiaj Stéphane Marais, producţie Mary Howard.