#metoo: cum reacţionăm în faţa agresiunii sexuale

#metoo m-a adus mai aproape de femeile pe care le cunosc sau nu, mi-a arătat magnitudinea fenomenului de agresiune sexuală şi lipsa de consecinţe.

Cu penisul în mână, se masturba şi venea în direcţia mea din capătul celălalt al peronului. Oamenii, câte unul ici acolo, se întorceau cu spatele când ajungea în dreptul lor. A ajuns destul de aproape încât să văd cât e de înalt şi masiv, să-i văd zâmbetul. M-am întors şi am urcat scările, spre ieşire, m-am oprit în faţa casei de bilete şi i-am zis femeii că mă urmăreşte un bărbat care se masturbează. Ea l-a chemat pe paznic, care a ieşit afară, să vadă dacă a plecat tipul. „E afară, domnişoară. Bine că n-aţi ieşit.”

După bărbaţi care se masturbau prin tufişuri, bărbaţi care strigau după mine pe stradă, bărbaţi din maşini care încetineau să mă invite înăuntru, bărbaţi care se frecau de mine în troleu, tipul ăsta de pe peronul metroului m-a speriat. Asta se întâmpla acum cinci ani şi m-a făcut să mă uit de trei ori în jurul meu când mă urcam în troleu, să evit străzile lăturalnice, să îmi ţin căştile în urechi şi să nu mai răspund nici un unui bărbat pe stradă, nici dacă mă întreba cât e ceasul. Gândul era clar: nu le oferi ocazia să o facă. Ce să facă? Orice.

După alte zeci de episoade, încordarea şi frica s-au transformat în scârba obişnuinţei. Nu mai fac două sau trei drumuri între şifonier şi oglindă, să schimb maieul alb, rochia scurtă sau blugii strâmţi, pentru că indiferent de cum arăt când ies din bloc, cineva tot mă va împroşca cu fanteziile lui. E ca picătura chinezească, pică azi, mâine, poimâine şi n-am cum să închid robinetul.

În urma discuției despre agresiune și hărțuire sexuale pornite de la cazul Harvey Weinstein, Alyssa Milano a viralizat hashtag-ul #metoo, lansat acum un deceniu de activista Tarana Burke.

#metoo scoate la iveală poveşti cu agresiuni sexuale pe stradă, tentative de viol, hărţuire, violenţă sexuală în cuplu sau agresiuni la locul de muncă. Deşi nu sunt primele statusuri pe care le citesc cu episoade de agresiune, e prima dată când îmi curg în feed mărturii dintre cele mai brutale despre cum e să trăieşti ca femeie în România. Când am povestit prima dată despre un incident dureros dintr+o relaţie, a fost într-un cadru restrâns, după ce am auzit povestea tipei din faţa mea. Sinceritatea ei m-a relaxat, am zis #metoo şi m-am descărcat. Iar de trei zile, cadrul în care mă simt safe să discut despre asta s-a extins la wall-ul de Facebook. Şi dincolo de solidaritate, campania mă pune faţă în faţă cu magnitudinea fenomenului şi lipsa consecinţelor.

Călin Ionescu aka RIMARU, membru al formaţiei RACLA şi Head Creative al agenţiei de advertising Centrade Cheil, a fost acuzat de peste zece femei de agresiune sexuală şi hărţuire.

Print screen-uri cu conversaţiile în care el le ameninţă pe femeile care îl resping că le calcă pe cap, că le calcă cu maşina sau în care le înjură. Povestiri ale momentelor în care a scuipat o fată sau i-a vărsat alteia o băutură în cap. Există şi martori, dar nimeni din cadrul agenţiei pentru care lucrează nu îşi asumă răspunderea. Până la acest moment, Călin Ionescu nu a suferit nicio consecinţă.

Dacă un caz concret, în care mai multe femei au dovezi şi martori, în care oamenii care îl plătesc pe vinovat ştiau ce se întâmplă, rămâne fără consecinţe, ce facem în legătură cei care ne agresează zilnic?

Şi cum le răspund celor care scriu în comentarii că femeile provoacă genul ăsta de comportament? Sunt femei şi bărbaţi, deopotrivă, care ironizează mişcarea, care ne cer să ne acoperim mai bine, care scuză bărbaţii agresivi prin alegerile noastre ‘proaste’, care ne cer dovezi clare când povestim episoadele de agresiune sexuală de pe stradă.

Legea nu mă susţine în vreun fel împotriva agresiunii sau hărţuirii sexuale. Cele mai multe situaţii de acest gen nu sunt prevăzute în lege. În România, ca să pot denunţa pe cineva care mă hărţuieşte sexual, trebuie să am dovezi şi martori că X m-a acostat de mai multe ori. Pentru că, vorba lui Liviu Mihaiu (discuţie de azi): primele două “nu” nu trebuie luate în considerare, că și polițiștii dau două focuri de avertizare.

Și oricât de mult ne-am unit zilele astea, încă sunt mulți cărora agresiunea sexuală nu li se pare un subiect destul de important pentru o discuție la nivel național. Contestă mișcarea #metoo pentru că a pornit de la Hollywood, de la niște femei celebre, cu bani, care au vorbit despre agresiunile lui Weinstein abia după ce „s-au văzut cu sacii în căruță”. Deși nu înțeleg cum asta anulează sau minimizează experiențele milioanelor de femei care folosit hashtag-ul zilele astea. Nu înțeleg cum poate asta să pună în umbră faptul că România are o problemă legislativă și educațională atunci când vine vorba de definiția agresiunii, hărțuirii și (cel mai important) a consensului.

 

erika
erika.chivu@ringier.ro