Lena Dunham: cum am ajuns să o cunosc cu adevărat pe sora mea

Lena Dunham povesteşte în cartea ei, Not That Kind of Girl, despre cea mai personală poveste de dragoste din viaţa ei.  

Am fost copil singur la părinţi până la vârsta de şase ani.
Şi mi-am imaginat, ştiind puţinul pe care îl ştiam despre reproducere şi despre planificarea familială, că lucrurile vor sta aşa mereu. Auzisem la alţi copii de la grădiniţă discuţii despre fraţi şi surori. Sau despre lipsa acestora:
„Mama mea nu mai poate să facă alţi copii.“
„Tati spune că nici nu mai au nevoie de alt copil în afară de mine.“
„Mai ai fraţi sau surori?“, m-a întrebat educatoarea mea în prima zi de grădiniţă.
„Nu“, i-am răspuns eu. „Dar mama e gravidă, are un bebeluş în burtă.“
Nu avea un bebeluş în burtă – nici vorbă de aşa ceva –, dar tot a trebuit să-i explice când educatoarea s-a grăbit să o felicite pentru „extinderea familiei“.
„Vrei un frăţior sau o surioară?“, m-a întrebat mama în seara aia.
Mâncam mâncare chinezească de pe măsuţa de cafea.
„De aia ai minţit?“
„Sigur că da“, i-am răspuns eu ca şi cum n-ar fi fost mare lucru, de parcă mi-ar fi oferit o clătită moo shu.
Aşa că, fără ştirea mea, votul meu a înclinat balanţa, iar ei s-au apucat să încerce pe bune. Mi-am continuat viaţa cu rutina ei obişnuită, fără să am habar de furtuna care se pregătea în dormitorul de la capătul celălalt al holului. Iar doi ani mai târziu, într-o zi toridă de iunie, pe când ne aflam în Volvo-ul nostru, mama s-a întors, din scaunul şoferului spre mine şi mi-a zis:
„Ştii ceva? O să ai o surioară.“
„Ba nu, n-o să am“, i-am replicat eu.
„Ba da, o să ai“, a spus ea, zâmbind larg. „Exact cum ţi-ai dorit.“
„Oh“, am zis eu. „Dar m-am răzgândit.“

Grace a apărut pe lume la sfârşitul lunii ianuarie, într-o noapte din timpul săptămânii de şcoală. Mamei i s-a rupt apa, a stropit podeaua de lemn masiv din faţa liftului, după care s-a legănat ca o raţă, către dormitor, unde m-a pus pe mine la culcare. Când m-am trezit, la 3 noaptea, în casă era întuneric, cu excepţia unei lumini care venea din dormitorul părinţilor mei. M-am strecurat pe hol şi am găsit-o pe Belinda, fata angajată să stea cu mine, citind pe patul lor, alături de o păpuşă de porţelan pe care o văzusem într-o reclamă din ghidul TV şi o dorisem (se plătea în cinci rate a câte 11,99 de dolari) şi o grămăjoară de bomboane cu mentă.
Dimineaţa următoare am fost condusă pe jos, de-a lungul Broadway-ului, către spital, unde Grace era singurul copil de rasă caucaziană născut într-o maternitate plină de copii chinezi. M-am uitat prin peretele de sticlă:
„Care dintre ei este?“, am întrebat eu.
Mama era întinsă pe patul de spital. Burta ei părea la fel de mare cum fusese cu o zi în urmă, doar că acum era moale, ca o formă de plastic pentru jeleu. Am încercat să nu mă holbez la sânii ei înroşiţi care-i atârnau din kimono. Era obosită şi palidă, dar se uita la mine în expectativă, cum stăteam pe scaun, iar tata mi-a pus cu grijă bebeluşul în braţe. Era măricică, avea o faţă plată şi roşie şi un cap rotund, plin de cojiţe. Era moale şi neajutorată, îşi tot deschidea şi închidea pumnişorii minusculi. M-am gândit că noua mea păpuşă era mult mai drăguţă. Tata a ridicat camera Polaroid, iar eu am ridicat-o pe Grace ca pe un iepure de pluş, primit ca premiu la un târg 4-H (n.trad.: 4-H este o organizaţie de tineret administrată de Departamentul pentru Agricultură care-şi propune să-i ajute pe tineri să-şi folosească potenţialul. Adesea organizează târguri care au ca scop învăţarea prin experienţă directă; 4-H vine de la head, heart, hands and health – minte, inimă, mâini şi sănătate)

"Tiny Furniture" New York Premiere - Arrivals

În prima noapte pe care Grace a petrecut-o în casa noastră, eu m-am jelit întruna: „Intrusa! Duceţi-o înapoi!“, până ce m-am extenuat şi am adormit în fotoliu. Sentimentul era atât de acut, atât de evident tragic, că nu l-am uitat niciodată, chiar dacă nu l-am mai resimţit niciodată după aceea. Poate că e ca senzaţia pe care o ai când găseşti în patul iubitului tău pe altcineva. Sau poate seamănă mai degrabă cu senzaţia pe care o ai când eşti dat afară din serviciu după 30 de ani de muncă în acel loc. Sau poate e doar sentimentul pe care îl ai când pierzi ceva ce ai avut.
Încă de la început, era ceva de neînţeles cu privire la Grace. Rezervată, opacă, nu plângea ca un bebeluş obişnuit şi nici nu ne dădea de înţeles ce nevoi are. Nu era cine ştie ce afectuoasă, iar dacă o luai în braţe (sau, mă rog, dacă eu o luam în braţe), se lupta să scape ca o pisică speriată. Odată, când avea aproape doi ani, a adormit pe mine, în hamac, iar eu am stat cât de nemişcată am putut, disperată să nu cumva să o trezesc. Mi-am băgat nasul în părul ei ca puful, i-am sărutat obrăjorii rotofei, mi-am trecut degetul arătător de-a lungul sprâncenelor dese. Iar când s-a trezit, în cele din urmă, a tresărit, de parcă adormise pe un străin, la metrou.
Ţarcul de joacă al lui Grace se afla în mijlocul living-roomului, între canapea şi masa pe care mâncam, pe care-mi cioplisem numele. Ne duceam viaţa în jurul ei. Părinţii mei vorbeau la cele două telefoane gemene, eu făceam desene cu „fete la modă“ şi „bărbaţi nebuni“. Ocazional, îngenuncheam pe podea, în faţa ei, îmi lipeam faţa de plasa ţarcului şi gânguream:
„Heeeei, Graaaacie!“
Odată s-a aplecat în faţă şi mi-a atins nasul cu buzele. Puteam să i le simt tari şi subţiri prin material.
„Mama, m-a pupat!“M-am aplecat din nou, iar ea m-a muşcat tare de nas cu cei doi dinţişori pe care-i avea – şi a râs.

Pe măsură ce creştea, m-am apucat să îi cumpăr afecţiunea şi timp pe care să mi-l acorde: un dolar alcătuit din monede de 25 de cenţi, dacă mă lăsa să o machiez ca pe o „motociclistă“. Trei bomboane, dacă mă lăsa să o pup pe buze cinci secunde. Orice şi-ar fi dorit să vadă la televizor dacă se „lăsa moale pe mine“. În esenţă, încercam pe ea toate trucurile pe care le-ar încerca un agresor sexual ca să obţină ce-şi doreşte de la o fetiţă din suburbii. Mă gândeam că poate că ar fi fost mai dispusă să accepte să o pup dacă aş fi purtat masca facială pe care o avusese bunica atunci când făcuse dializă (răspunsul a fost nu). Dar ceea ce-mi doream cu adevărat, dincolo de afecţiunea ei, era să simt că ea avea nevoie de mine, că era neajutorată fără sora ei mai mare care să o ajute să se descurce pe lume. Aveam o plăcere perversă să-i dau veşti proaste, cum ar fi moartea bunicului sau un incendiu de cealaltă parte a străzii, sperând că frica o va arunca în braţele mele şi o va face să aibă încredere în mine.
„Lucrurile ar ieşi mai bine dacă nu ţi-ai mai da atât silinţa“, mi-a spus tata.
Aşa că  am bătut în retragere. Odată adormită însă, mă strecuram în camera ei şi o ascultam cum respiră: inspir, expir, inspir, expir, din nou, până se întorcea pe cealaltă parte.

Lena Dunham book signing - London

Grace i-a intrigat mereu pe cei mari. Dintr-un început, prin cât de deşteaptă părea să fie. Era interesată de tot felul de lucruri, de la arhitectură la ornitologie, şi se apleca asupra lucrurilor mai degrabă ca un adult, cu un soi de capriciozitate enervantă, specifică unui copil precoce. Când eram mică, eram un copil enervant de conştient de sine, de înfumurat; eram pasionată de citit dicţionarul, „doar aşa, de distracţie“, şi emiteam fraze precum: „Papa, nimeni de vârsta mea nu se bucură de adevărata literatură“. Lucruri pe care auzeam că le spun în filme personajele „speciale“. Grace exista şi atât. Era plină de înţelepciune şi uimire, motiv pentru care o găseam adesea în toaleta vreunui restaurant, liniştind câte o femeie de 40 de ani care tocmai trecea printr-o despărţire sau întrebând ce gust au ţigările. Într-o zi am găsit-o în cămară sugând dintr-o sticluţă dintr-aceea de vodcă, cum se dau în avion. Dezgustată, dar intrigată bine.

O singură dată maturitatea ei a mers prea departe. Era pe la începuturile a ceea ce se numeşte astăzi social media, iar Grace, pe atunci în clasa a V-a, m-a rugat să-i fac un cont pe reţeaua Friendster. I-am definit împreună lista de interese (ştiinţă, Mongolia, rock ’n’ roll) şi a lucrurilor pe care le căuta pe reţea (prieteni) şi am încărcat o poză neclară cu ea cum trimitea prin aer o sărutare spre cameră, îmbrăcată într-o chestie de culoare neon, dintr-o singură bucată.
Într-o noapte, mi-am luat computerul; era deschis pe contul de Friendster al lui Grace, la mesaje. Erau vreo 12, toate de la un tip pe nume Kent: „Dacă îţi place Rem Koolhaas, trebuie neapărat să ne cunoaştem“.
Panicardă cum sunt, am trezit-o pe mama care a întrebat-o pe Grace despre chestia aceea, dimineaţa, la micul dejun – clătite din cereale integrale. Lividă, Grace a refuzat să-mi vorbească zile întregi. Nu-i păsa că eu încercasem, de fapt, să o protejez; nu-i păsa nici ce avea de gând „Kent“, „agentul comercial care vinde spaţiu publicitar“, cum s-a recomandat. Tot ce conta era că le dezvăluisem altora secretul ei.

În timpul facultăţii, colega mea de cameră, Jessica, a început să se vadă cu o fată. Mie chestia asta mi-a părut grăbită şi bruscă, mai degrabă o reacţie în aceeaşi linie cu corectitudinea politică decât o dorinţă fundamental umană.
„Încearcă să demonstreze că nu e o simplă JAPeriţă“ (n.trad.: Acronim pentru Jewish American princess, o fată de origine evreiască, super răsfăţată, crescută într-o familie bogată; egoistă şi enervantă, dificilă şi convinsă că are întotdeauna dreptate, scopul ei este să se mărite bine), le spuneam eu celorlalţi. S-a despărţit de prietenul ei acum vreo două săptămâni. Şi oricum nu-i pasă decât de pantofi şi de rochii.
Iubita ei, o butch (n.trad.: În cultura gay, butch şi femme sunt cele două identităţi de gen; butch este partenera „masculină“, pe când femme este partea feminină dintr-un cuplu (şi nu numai în cuplu, ci şi în viața  socială)  discretă cu o faţă frumoasă, cu ochelari cu rame rotunde şi cu părul făcut ca pentru reuniunea şcolară de clasa a VII-a, terminase deja facultatea şi venea în Ohio tot la două săptămâni, momente în care trebuia să-mi iau tălpăşiţa şi să dorm pe podea în camera altcuiva, ca ele să poată să se lingă la infinit.
[…] Grace a venit în vizită la mine într-un weekend şi am luat-o la o petrecere. Asta era cam pe când împlinise 15 ani şi din ea nu vedeai decât picioarele lungi, ochii şi pistruii cafenii, părul castaniu strălucitor care-i cădea pe spate şi perechea de blugi de 200 de dolari de care nu ştiu cum reuşise să-l convingă pe tata că are nevoie. Stătea într-un colţ râzând şi trăgând de acea unică bere pe care i-o promisesem.
Şi cum Oberlin era un mic paradis liberal unde domnea nesupunerea, gaşca cea mai tare din facultate era un grup de lesbiene jucătoare de rugby, îmbrăcate în culori fluorescente. Dominau orice petrecere cu amestecul de muzici tari în care predomina Kate Bush, cu feţele pictate în modele abstracte şi cu energia lor pansexuală.
„Sărutul e o mişcare de dans“, îmi explicase cândva Daphne, lidera lor.
Iar în acea seară, Daphne a remarcat-o pe Grace cu năsucul ei ca de căţeluş şi cu dinţii ei mari, cu striaţii, nişte dinţi de adult, deşi ea era încă un copil. Şi a tras-o după ea, pe ringul de dans
„Suntem pline de viaţă!“, a strigat ea, iar Grace era cam stânjenită, dar tot a dansat.
Deşi la început mai ciudat, apoi cu convingere, implicată, dar nu dornică peste poate. O priveam de pe canapea, cu mândrie. Da, asta-i fata mea. Se descurcă în orice situaţie.
„Sor-ta-i gay“, m-a anunţat a doua zi Jessica mea, împăturind rufele proaspăt spălate care erau împrăştiate pe patul ei dublu.
„Poftim?“, am întrebat-o eu.
„Voiam să zic doar că-i plac fetele“, a spus ea cu un ton obişnuit, de parcă mi-ar fi oferit un sfat util despre cum să economisesc nişte bani pe asigurarea auto.
Iar eu m-am pierdut total:
„Nu, nici vorbă să fie! Doar pentru că tu eşti gay o secundă, nu înseamnă că toată lumea e aşa, OK!? Şi nu că mi-ar păsa dacă este sau nu, dar dacă ar fi, aş şti. Sunt sora ei, da? Aşa că aş şti. Ştiu totul.“

Grace mi-a dezvăluit că este gay când avea 17 ani. Stăteam la masa din sufragerie, mâncam nişte pad thai; părinţii noştri erau plecaţi din oraş, aşa cum se întâmpla adesea acum că eram destul de mari cât să avem singure grijă de noi. Aveam 23 de ani şi, bând la greu, mi-am aruncat nişte tăiţei în gură, în timp ce Grace îmi descria o întâlnire ieşită nasol cu un „tolomac“ de la şcoala din centru.
„E prea înalt“, a suspinat ea. „Şi drăguţ. Şi încerca prea tare să fie spiritual. Şi-a pus un şervet pe mână şi a spus: «Ia uite, am un handicap»“ (n.trad.: Joc de cuvinte. Hand cape, „capă pe mână“, se aude ca handicap, „handicap“).
Apoi a tăcut puţin.
„Şi face benzi desenate. Şi are diabet.“
„Dar pare un tip foarte tare!“, am spus eu.
Şi apoi, chiar înainte de a-mi da seama ce spun, mi-a ieşit pe gură:
„Ce, eşti gay?“
„De fapt, cred că da“, a spus ea râzând, dar menţinându-şi calmul care îi e specific încă de când s-a născut.
Am început să jelesc. Şi asta nu pentru că nu mi-aş fi dorit ca ea să fie gay. De fapt, ar fi mers de minune cu imaginea jenantă pe care o am despre mine drept cea mai ciudată fată din clădire, de unde şi sugestia pe care le-o făceam adesea părinţilor mei, aceea de a adopta un copil provenit din lumea a treia. Nu, eu plângeam acum pentru că dintr-o dată mă copleşise înţelegerea unui fapt, şi anume cât de puţine ştiam de fapt despre ea: despre ce o durea, ce secrete şi fantezii se derulau în capul ei, când se întindea în pat, noaptea. Despre viaţa ei interioară.

Întotdeauna îmi păruse opacă, o fată cu sprâncenele împreunate, un mister frumos, aflat dincolo de înţelegerea celor din familia mea. Eu le spusesem părinţilor, surorii mele, bunicii – oricui ar fi stat să mă asculte, de fapt – totul despre dorinţele mele, încă de la cea mai fragedă vârstă. Trăiesc într-o lume care se scutură aproape în mod compulsiv de secrete.
Când Grace avea trei ani, a venit acasă de la grădiniţă şi ne-a anunţat că e îndrăgostită de o fată.
„O cheamă Madison Lane“, ne-a spus ea. „Şi o să ne căsătorim.“
„Nu puteţi“, i-am spus eu. „Tocmai pentru că e o fată.“
Grace a ridicat din umeri.
„Ba da, o să ne căsătorim.“

Ceva mai încolo, aceasta a devenit una dintre poveştile de familie preferate: anul ăla în care Grace a fost gay, incidentul Madison Lane. Ea râdea ca şi cum povestea noastră ar fi fost una dintre acele poveşti jenante despre copiii mici. Noi am râs de parcă ar fi fost o glumă.
Dar nu era o glumă. Iar mărturisirea lui Grace a sunat nu ca o revelaţie, ci ca o confirmare a unui lucru pe care toţi îl înţelesesem, dar pe care refuzam să-l rostim. Pe tot parcursul liceului, Grace s-a menţinut deasupra scandalurilor. A fost preşedinta clubului de discurs şi dezbatere, participa la confruntări retorice, apoi fugea la lecţiile de tenis cu o fustiţă albă, apretată, şi era imună la isteria hormonală care le cuprinsese pe prietenele ei. Este prea matură, credeam noi, prea neobişnuită ca să se trezească îndrăgostită lulea. Ne spuneam: „La facultate va înflori ea. Acolo va avea timp să se ocupe de ea, să se relaxeze, va avea timp pentru băieţi.“

Grace era politicoasă, fermă şi nu dădea niciun semn de emoţie când îmi răspundea la întrebări, continuând să-şi mănânce consecventă pad thai-ul şi să-şi verifice telefonul la câteva minute. Au urmat întrebări de rutină: Când ţi-ai dat seama? Ţi-e teamă? Îţi place de cineva anume? Au urmat apoi cele pe care nu le puteam pune: Am spus eu vreodată ceva ce te-a dezamăgit, ţi-am înşelat aşteptările sau te-am făcut să te simţi singură? Cui i-ai mai spus înainte să-mi spui mie? Să fie oare din vina mea – cu masca aia de dializă?
Mi-a spus că deja a avut o relaţie cu o fată pe nume June, care a fost colega ei de cameră într-un program de vară la Florenţa. S-au sărutat în majoritatea nopţilor şi, spune ea, „n-am vorbit niciodată despre asta“. Am încercat să mi-o imaginez pe June, dar tot ce am reuşit să obţin a fost imaginea unui manechin alb ca zăpada, cu perucă.
Faptul că nu suportam secretele a făcut ca perioada cât am aşteptat ca Grace să le spună şi părinţilor să fie un coşmar pentru mine. M-am rugat de ea să le spună, i-am spus că e spre binele ei, dar ştiam clar că era vorba doar despre binele meu. Şi aflându-mă de partea cunoaşterii, ruptura care se crease în casa noastră era prea mult pentru mine. Nu m-am simţit niciodată confortabil când lucrurile nu erau spuse, şi, pe de altă parte, nu exista niciun lucru pe care eu să nu-l fi spus. Dar Grace încă nu era pregătită, în ciuda faptului că o tot ispiteam şi-i dădeam ghionturi pe sub masă. Îmi ţineam gura totuşi, deşi mă temeam să nu mă apuce vreo criză Tourette şi să strig:
Grace este gay!“
Şi, într-o dimineaţă, mama a ieşit din dormitor cu ochii înfundaţi în orbite, cu părul ciufulit şi cu halatul de baie încă pe ea.
„N-am dormit deloc“, a spus ea, epuizată. „Grace are un secret, o ştiu.“
Am înghiţit cu noduri.
„Despre ce crezi că ar fi vorba?“
„Nu se întoarce acasă imediat după şcoală, mă ignoră când o întreb ce-a mai făcut. Pare distrasă. Cred…“, a spus ea şi a luat o înghiţitură de cafea, cu multă dificultate, „cred că are o relaţie cu profesorul ei de latină.“
„Mama, nu“, i-am spus eu.
„Păi şi-atunci cum îţi explici?“
„Gândeşte-te“, am şuierat eu. „Gândeşte-te.“
Am aşteptat ca ea să înţeleagă, însă nu destul de mult timp.
„Grace este gay!“
A ţipat chiar mai tare decât mine, ca un copil surprins de ceva. Sau ca o mamă care înţelesese totul greşit.

La vreo câţiva ani după ce a recunoscut public că e gay, Grace a admis şi că întâlnirile cu June fuseseră pură ficţiune. Le inventase doar ca o modalitate de a demonstra tuturor celor care se îndoiau că este cu adevărat gay. Am fost uşurată să aflu că nu se îndrăgostise fără să-mi spună.

Grace termină facultatea. Cei patru ani de când a plecat de-acasă au mai atenuat misterul şi i-au întărit imaginea despre sine. S-a transformat într-un adult surprinzător, straniu, încă înclinat către perioade în care are toane şi se ţine la distanţă de ceilalţi, dar şi posedată de un chicotit ascuţit şi de dorinţa de a se distra constant şi agresiv. Uneori mă ia în braţe şi mă gâdilă, iar degetele-i lungi şi reci mă irită. O răsturnare de situaţie pe care nu mi-aş fi imaginat-o vreodată. Când scrie – iar asta nu se întâmplă prea des –, devin dubios de invidioasă pe modul în care-i funcţionează mintea, pe faptul că pare să creeze pentru propria-i plăcere, şi nu pentru a se face cunoscută.
Se îmbracă ca un infractor hawaiian, cu nişte cămăşi lălâi, cu imprimeu, şi cu nişte costume care-i vin ciudat, cu mocasini şi fără şosete. Atitudinea ei faţă de sex este mai modernă decât a mea şi are un element radical pe care l-am tot vânat şi eu, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Se trezeşte dimineaţa cu părul încâlcit tot şi pleacă aşa din casă, iar uneori nu vine înapoi decât târziu. Îi plac femeile neobişnuite, cu nasul mare şi cu ochi de păpuşă. Şi cu o dispoziţie creatoare. Are un simţ al justiţiei sociale foarte pronunţat şi vede dintr-o privire anacronismele şi contradicţiile. Este subţirică, dar leneşă. Tipii mor după ea.

Fragment extras din ediţia în limba română a cărţii Not That Kind of Girl, de Lena Dunham, apărută la editura Publica sub titlul Nu genul ăla de fată. 

mirela.ujica
mirela.ujica@glamour.ro