chrissy teigen

Chrissy Teigen vorbește pentru prima dată despre depresia postnatală

O răsfățată a rețelelor de socializare (și o activistă înfocată), Chrissy Teigen vorbește pentru prima dată despre o experiență care a marcat-o: depresia postnatală. „Aceasta este scrisoarea mea deschisă“.

Chrissy Teigen (31 de ani) este multe lucruri: protagonista copertei revistei Sports Illustrated, autoarea unei cărți de bucate aflate pe lista de bestseller-uri a New York Times, gazda Lip Sync Battle (emisiune nominalizată la Emmy) și, în curând, designerul unei linii vestimentare în parteneriat cu Revolve. Dar e cunoscută îndeosebi pentru ceea ce John Legend, soțul ei, numește istețime. „Își spune opinia despre orice, de la politică la vergeturi, în 140 de caractere pe Twitter“.

Comentariile ei te fac de cele mai multe ori să exclami „Mi-ai luat cuvintele din gură“! Iar tot ce poți face este să le dai mai departe ca pe un soi de predică.
Femeile iubesc la Teigen faptul că e ca o carte deschisă, după cum recunoaște chiar ea. Îți va prezenta un piept de pui perfect copt în timp ce îți va spune că și-a tăiat vârful degetului într-o mandolină. Întreab-o care e cel mai ciudat loc în care a făcut sex și îți va răspunde (pentru cine nu știe, răspunsul este în avion). Abordează orice subiect cu aceeași candoare.

Dar e un lucru pe care nu l-a împărtășit până acum: după ce s-a născut Luna, fiica ei, în aprilie anul trecut, Teigen a intrat în depresie postnatală. O boală de care suferă una din opt femei, conform unui studiu al Centrului pentru Controlul și Prevenția Bolilor. În acest eseu exclusiv pentru GLAMOUR, ne povestește despre experiența ei și ne spune de ce nu a vorbit până acum despre asta și cum se simte în prezent. Și e mai sinceră ca oricând. Chrissy, ai legătura.

Când GLAMOUR mi-a spus că voi fi pe copertă, am fost al naibii de încântată. Serios. Ca o veche cititoare a revistei, nu mi-a venit să cred. Am presupus întotdeauna că faptul că am tot apărut în costum de baie (și uneori chiar în mai puțin de atât) sau că mi s-a întâmplat să-mi iasă sfârcul dintr-o rochie nu mă vor face o opțiune viabilă pentru o publicație de femei pe care nu doar că o iubesc, dar o și respect.

Totuși, iată-mă! După asta, m-au rugat să scriu un eseu. Eram entuziasmată, dar ezitam de fiecare dată când deschideam laptopul. Subiecte? Mi-am dat seama destul de repede că vorbisem deja despre toate subiectele posibile. Cred că asta e dilema cu care se confruntă cineva care ei, bine… nu poate să tacă. De când mă știut mereu am spus mai mult decât trebuia. Așa că am decis să vorbesc despre ceva ce nimeni nu știa despre mine, mai ales că abia am aflat și eu. Ce este? Ajung imediat și acolo.

Voi începe așa: Pentru multe dintre voi, par cea mai fericită persoană de pe planetă. Am un soț incredibil – sunt împreună cu John de mai bine de 10 ani. A fost lângă mine când am avut succes dar și când am eșuat și viceversa. M-a văzut în cele mai proaste perioade, dar recunosc că eu nu cred că le-am văzut pe ale lui. Este atât de empatic, răbdător, iubitor și înțelegător pe cât pare. Și urăsc asta. OK, nu o urăsc, dar cu siguranță te poate înnebuni când ești atât de cinică pe cât sunt eu. Dacă nu aș fi chiar eu aia, mi-aș da politicos ochii peste cap dacă o femeie ar vorbi despre partenerul ei așa.

Când am început relația cu John, mi-am descoperit plăcerea pentru gătit. Într-una dintre primele noastre întâlniri, l-am dus la Daniel (un restaurant simandicos). Am băut o margarita de 40 de dolari, am mâncat rillettes cu somon (chiar și pasta de somon era simandicoasă) și m-am rugat să mai am bani pe card. Nu mi-am mai permis să îl scot la cine de genul acela, așa că am început să gătesc din ce în ce mai mult acasă. Am început cu propria variantă de pastă de somon, biban la cuptor, osso buco și pui cu sos barbecue. Când a ieșit prima mea carte de bucate, m-am simțit în sfârșit mândră de munca mea. Am același sentiment la Lip Sync Battle, unde am ocazia să lucrez cu LL Cool J și să îi urmăresc pe Channing Tatum și Jenna Dewan luându-se la întrecere drept Beyoncé și Paula Abdul. Jobul meu este, în esență, să mă distrez cât este omenește posibil.

chrissy teigen

Iar acum un an, eu și John ne-am întemeiat o familie. S-a născut fiica noastră, Luna, care e perfectă. E cumva exact ca mine, exact ca John și exact ca ea însăși. O ador.

Aveam tot ce îmi trebuia ca să fiu fericită, dar o lungă perioadă din anul trecut, m-am simțit nefericită. Practic, toată lumea din jurul meu știa deja ceea ce eu am aflat în decembrie: sufeream de depresie postnatală. Cum mă pot simți așa când totul în jurul meu merge grozav? Mi-a fost greu să mă împac cu asta și am ezitat să vorbesc, tocmai pentru că orice aș fi spus ar fi luat proporții. În timpul sarcinii, ceea ce credeam că sunt doar comentarii despre fertilizare în vitro, se transformau de fapt în titluri despre cum aleg sexul copilului meu. Și pot deja să îmi imaginez ce se va scrie despre mine după acest eseu, dar e o parte atât de importantă în viața mea și a multor altor femei. Ar fi greșit să scriu despre orice altceva. Așa că, să începem.

Am avut o sarcină minunată, plină de energie. Luna a stat ca un Buddha cu picioarele încrucișate, cu spatele la mine timp de nouă luni. Nu i-am văzut niciodată fața într-o sonogramă, numai fundul sau tălpile. De fiecare dată când aproape îi vedeam nasul, se ferea rapid și rămâneam cu întrebarea. John, mama și sora mea erau toți în cameră când s-a născut. John punea muzică, iar Luna a veni pe lume în timp ce pe fundal se auzea cântecul Superfly. Primul vers e Darkerst of night. With the moon shining bright. Am așezat-o imediat pe pieptul meu și avea așa o față! Eram atât de fericită. Și epuizată.

După ce am născut-o pe Luna, casa noastră era în construcție, așa că am locuit cu chirie, apoi într-un hotel și am pus stresul, detașarea sau tristețea pe care le simțeam atunci pe seama acesttor circumstanțe ciudate. Îmi și aduc aminte că îmi spuneam: „Poate mă voi simți mai bine odată ce ne întoarcem acasă.“
M-am întors să lucrez la Lip Sync Battle în august, când Luna avea patru luni. M-au tratat încredibil, au aranjat un spațiu special pentru copil în cabina mea și au printat poze cu Luna, John și întreaga familie, pe care să le pun pe perete. Când Luna era pe platou, reduceau volumul zgomotului. Dădeau aerul condiționat mai încet, ca să nu răcească, băteau mai ușor la ușă. Nu exista un loc mai bun de muncă la care să mă întorc.

Dar eu nu mai eram la fel ca înainte. Era dureros să mă ridic din pat și să mă pregătesc. Îmi zvâcnea spatele, mă dureau umerii, chiar și închieturile. Nu aveam poftă de mâncare. Se întâmpla să nu mănânc câte două zile și știți cât de importantă e mâncarea pentru mine. Am realizat cât de irascibilă eram cu oamenii și asta m-a afectat serios.

Dacă eram în cabină, în halat, în timp ce îmi aranjam părul și machiajul, iar un membru al echipei bătea la ușă și mă întreba, „Chrissy, știi versurile cântecului ăstuia?“, îmi pierdeam răbdarea. Sau dacă spunea „Chrissy, preferi urechile de pisică sau mănușile de panda?“, eu îi răspundeam: „Ce vrei. Nu mă interesează“. Ei plecau, mi se umpleau ochii de lacrimi și începeam să plâng. Makeup artistul mi-i ștergea și mă lăsa să mă liniștesc pentru câteva minute.
Nu reușeam să înțeleg de ce eram atât de nefericită. O puneam pe seama oboselii și a faptului că poate îmi ieșisem din ritm: „Poate că nu mai sunt o persoană amuzantă. Poate că ar trebui să fiu mamă și atât“, îmi spuneam.

Când nu eram la studio, nu ieșeam niciodată din casă. Niciodată, nici măcar un pas afară. Îi întrebam pe oamenii care intrau de ce sunt uzi. Ploua? Cum era să știu – aveam draperiile trase. Îmi petreceam cele mai multe zile pe canapea, în același loc și rar îmi adunam energia să urc scările până la pat. John dormea cu mine pe canapea, câteodată patru nopți la rând. Începusem să îmi țin haine de casă în cămară, ca să nu mai urc la etaj atunci când John pleca la muncă. Și plângeam din senin de multe ori.

Dacă eram văzută afară, era pentru că deja avusesem treabă în ziua respectivă. Ceea ce însemna că nu era nevoie să-mi adun energia să fac un duș, pentru că făcusem deja. Și povestea se repeta zilnic: dacă nu cumva aveam treabă, John știa că nu există nicio șansă să ieșim la o întâlnire, la magazin sau în orice altă parte. Nu aveam energie.

Înainte, când intram într-o cameră, aveam prezență: capul sus, umerii drepți, un zâmbet larg. Brusc, devenisem această persoană ai cărei umeri i se încovoiau sub bărbie. Îmi țineam mâinile pe burtă și încercam să fiu cât mai mică posibil.

În perioada aceea mă dureau oasele până la măduvă. A trebuit chiar să merg la spital, pentru că durerea de spate era copleșitoare. Mă simțeam ca într-un episod din Greys Anatomy: copiii ăștia erau în jurul meu și îmi puneau întrebări. Poate că era infecție pulmonară? Nimeni nu își dădea seama. Am fost și la reumatologi, pentru durerea de închieturi: ne gândeam că poate fi artrită. Mă simțeam amețită și slăbită tot timpul, așa că am fost la gastroenterolog. Mă întrebam dacă nu cumva îmi imaginez totul. E durerea reală?

În decembrie începusem să scriu a doua carte de bucate. La prima, fusesem tot timpul în bucătărie. Amstecasem în fiecare oală și gustasem din toate. Fusesem încântată de fiecare rețetă. Cartea asta, în schimb, am început-o când lipsa mea de poftă de mâncare atingea cote maxime, iar numai gândul că trebuia să gust mă făcea să vomit. Și zăceam în continuare pe canapea.

Înainte de sărbători, m-am dus la medicul meu de familie pentru un control. John a stat langă mine. M-am uitat la doctor și mi s-au umplut ochii de lacrimi, pentru că eram obosită să mai simt durere. Să dorm pe canapea. Să mă trezesc pe tot parcursul nopții. Să vomit. Să îmi vers nervii pe oamenii nepotriviți. Să nu mă bucur de viață. Să nu-mi mai văd prietenii. Să nu am energia să îmi scot copilul la o plimbare în cărucior. Iar doctorul meu a scos o carte și mi-a înșirat toate simptomele. Și ziceam numai „da, da,da“. Îmi primisem diagnosticul: anxietate și despresie postnatală. (Anxietatea explica o parte dintre simptomele fizice.)

Îmi aduc aminte cât de epuizată eram, dar fericită să știu că o putem lua în sfârșit pe drumul spre a fi mai bine. Iar John era la fel de ușurat. Am început să iau antidepresive, care au ajutat. Și am început să le spun vestea familiei și prietenilor – simțeam că toată lumea merita o explicație și n-am știut cum altfel să fac decât să o spun direct. A devenit din ce în ce mai ușor s-o zic, de fiecare dată când o făceam. (Încă nu prea îmi place să spun „Sufăr de depresie postnatală“, cuvântul depresie sperie multă lume. De cele mai multe ori îi spun postnatală. Dar poate că ar trebui s-o zic, poate aș mai atenua măcar un pic din stigmat).

Am vrut să scriu o scrisoare deschisă prietenilor și angajatorilor, ca să le explic de ce eram atât de nefericită. Durerea mentală de a ști că am dezamăgit atâția oameni era mai mare decât cea fizică. E greu să știi că oamenii pe care îi respecți și care sunt cei mai buni din domeniu te-au văzut în cea mai proastă stare. Și chiar dacă nu era ceva pentru care ar fi trebuit să îmi cer scuze, am vrut să o fac. Pentru că pe un platou de filmare oamenii depind de tine. Mulți oameni lucrează laolaltă și tot ce trebuie să faci, Christine, este să îți pui capul de unicorn și să tragi cu un pistol cu bani. Producătorii se întreabau probabil ce naiba s-a întâmplat cu fata căreia i-au propus un contract iar lucrurile astea mi se învârteau prin cap și mă simțeam oribil.

Chiar i-am scris producătoarei executive de la Lip Sync Battle, Casey Patterson. E una dintre cele mai minunate femei din univers și nu m-am îndoit că ar înțelege. Mi-a spus că observase și că era alături de mine. A trebuit să amân a doua carte de bucate, dar editorul meu, Francis Lam, și publisherul nici că ar fi putut să fie mai înțelegători. Sunt sigură că nu-i cel mai grozav lucru să treci de la a discuta despre layout, rețete și zile de shooting, la nimic. Dar, tocmai de aceea, nu pot să exprim cât sunt de norocoasă că lucrez cu acești oameni.

Înainte de acest moment, niciodată – în toată viața mea – nu-mi spusese cineva „Sufăr de depresie postnatală“. Crescând în anii 90, am asociat despresia postnatală cu Susan Smith (o femeie care e în închisoare pe viață după ce și-a ucis cei doi fii; avocatul ei a pledat că suferea demult de depresie), cu oameni care nu-și iubeau copiii sau care simțeau nevoia de a-i răni. Eu nu simțeam nimic asemănător cu acele trăiri. Mă uitam zilnic la Luna și eram uimită de ea. Așa că nu îmi imaginam că sufăr de așa ceva.

Și oricum, nu-mi imaginam că mi s-ar întâmpla mie. Am o viață grozavă. Am tot ajutorul de care am nevoie: John, mama (care locuiește cu noi) și o dădacă. Dar despresia postnatală nu discriminează, nu aveam cum să o controlez. Și acesta e motivul pentru care mi-a luat atât să vorbesc despre asta: mă simțeam egoistă, respingătoare și îmi părea ciudat să spun cu voce tare că mă lupt cu așa ceva. Încă mă simt așa câteodată.

Știu că e posibil să sun ca o privilegiată plângăcioasă. Mulți oameni care se află în situația mea, nu au parte de sprijin, familie sau acces la tratament medical. Nu îmi imaginez cum ar fi să nu mă pot duce la medicii de care am nevoie și mă doare să știu că avem un președinte care vrea să priveze femeile de ajutor medical. Mă uit în jur zi de zi și nu știu cum rezistă oamenii, nu am avut niciodată mai mult respect pentru mame. Mai ales pentru mamele cu despresie postnatală.

Vorbesc acum pentru că vreau ca lumea să știe că i se poate întâmpla oricui și nu-mi doresc ca cele cărora li se întâmplă să se simtă rușinate sau singure. Nici nu vreau să pretind că știu tot despre depresia postnatală, pentru că fiecare o resimte diferit. Dar un lucru știu sigur, chiar și să vorbesc deschis despre asta mă ajută. Asta a devenit scrisoarea mea deschisă.

chrissy teigen

În timp ce scriu asta, în februarie, sunt un om diferit decât eram în decembrie. Iau de o lună pastilele antidepresive și tocmai am aflat numele unui terapeut la care plănuiesc să merg. Să fim sinceri, oricum, probabil trebuia să merg la terapie încă dinainte să apară pe lume Luna!
Ca oricine, cu depresie postnatală sau nu, am zile foarte bune și zile proaste. Pot să zic totuși că acum, toate zilele cu adevărat proaste, care erau mai tot timpul, sunt date uitării.

Sunt săptămâni în care nu ies din casă zile întregi, iar apoi îmi fac apariția la Super Bowl sau la Premiile Grammy. (Sunt foarte conștientă că nu e o situație în care oricine să se regăsească și chiar și acest gând îmi provoacă anxietate.) Fizic, încă nu am energie pentru multe activități, dar multe mame se simt așa. Doar să mă joc cu Luna poate fi greu. Nu mă mai doare la fel de tare spatele, dar mâinile și încheieturile încă dor.

Sunt recunoscătoare oamenilor din jurul meu. John a fost incredibil în ultimele nouă luni, în care mi-a adus medicamentele și a urmărit emisiuni oribile împreună cu mine. Nu e cel mai amuzant tip, dar s-a dat peste cap să mă răsfețe. Când aveam o zi bună, mergea cu mine la Medieval Times și purta pălăria fistichie. Vede cum mi se luminează ochii când face asta și știe că am nevoie. Știu că poate se uită la mine câteodată și se gândește: „Doamne, revino-ți“. Dar nu m-a făcut niciodată să simt asta. Își dorește să fiu fericită, aiurită și energică din nou, dar nu mă face să mă simt prost pentru că nu sunt. Îi iubesc pe John și Luna mai mult decât îmi pot imagina și încă ne dorim ca Luna să mai aibă frați sau surori. Depresia postnatală nu a schimbat asta.

Îmi doresc să am energie cu Luna, mai mult decât orice, să alerg pe scări cu ea, să îi organizez petreceri. Pe măsură ce crește, devine din ce în ce mai amuzantă. Orizontul ei se lărgește ochii și îmi doresc să fiu acolo pentru ea. Și voi fi.
Pfiu! N-am suportat să ascund asta de voi.

XX, Christy

Fotografii de Miguel Reveriego, fashion editor Jilian Davison, traducere și adaptare de Denisa Niță

roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro