Suntem deja de 10 ani pe Facebook? Iată de ce ne place şi de ce ne enervează!

Luna trecută s-au împlinit fix zece ani de când ne-am învăţat să ne împrietenim online sau să declarăm public că „suntem într-o relaţie“. Viaţa noastră e mai bună acum sau mult mai complicată din cauza asta? E vremea să ne ridicăm privirea din telefon şi să reflectăm.

Luna trecută s-au împlinit fix zece ani de când ne-am învăţat să ne împrietenim online sau să declarăm public că „suntem într-o relaţie“. Viaţa noastră e mai bună acum sau mult mai complicată din cauza asta? E vremea să ne ridicăm privirea din telefon şi să reflectăm. 

Află şi: Cum poţi slăbi cu ajutorul reţelelor de socializare şi nu uita să citeşti despre experimentul GLAMOUR O săptămână fără telefon mobil, fără televizor şi internet. 

Crescând odată cu Facebook

Amelia Lester, senior editor la New Yorker, una dintre primele persoane care şi-au făcut cont pe Facebook, îşi aminteşte „Avem de-a face cu o mulţime de instincte primare aici: sentimentul de apartenenţă la o comunitate, un strop de vanitate şi un pic mai mult voyeurism“ – cam asta am scris în ziarul universităţii Harvard, la câteva zile după lansarea site-ului facebook.com de către Mark Zuckerberg. Aveam doar 20 de ani pe atunci şi, în primăvara lui 2004, la fel ca „Lost in Translation“ şi jeanşii Seven, Facebook a fost un hit în campus. În 24 de ore, 1 200 dintre studenţi îşi făcuseră deja cont; după o lună, numărul lor crescuse la 3 000 – cam jumătate din numărul studenţilor din primii ani.

Pentru mine, înregistrarea pe acel site atunci n-a fost mai mult decât o chestie amuzantă care mai amâna puţin momentul în care trebuia să mă apuc de învăţat pentru examenul de biologie; n-am realizat niciun moment că această reţea va deveni o parte importantă a vieţii mele. Şi, dacă socotesc că am petrecut cel puţin jumătate de oră pe zi pe acel site, pot spune că mai mult de două luni din viaţa mea le-am petrecut dând scroll paginiii cu banner albastru.

Înainte de Facebook, spaţiul virtual (aşa cum obişnuiam să îi spunem) era un loc misterios, periculos chiar, unde anonimatul era preţuit mai presus de orice. O caricatură clasică publicată în New Yorker în era pre-Zuckerberg înfăţişa un câine care stătea în faţa unui computer, care îi spunea colegului de birou: „Pe internet, nimeni nu ştie că eşti un câine“. Nu şi în era Facebook, când e obligatoriu să foloseşti un nume (unul real, al tău) şi e acceptabil (dacă nu chiar recomandat) să-ţi ataşezi şi o poză profilului. Internetul nu mai e locul unde îţi doreşti să te ascunzi, ci mai degrabă spaţiul în care vrei să-ţi prezinţi cea mai bună variantă a personalităţii tale. După apariţia Facebook, toată lumea ştie că eşti un câine. Şi va vrea să ştie şi cărei rase îi aparţii!

La început, Facebook mi-a îmbunătăţit viaţa. Puteam descoperi că acelui tânăr înalt şi chipeş, de la seminarul de Shakespeare, îi plăcea filmul meu favorit (Annie Hall). Când ne-am despărţit am putut să aflu imediat cine e noua lui prietenă, datorită monitorizării atente a paginii lui personale. Împreună cu prietenele mele m-am amuzat etichetându-ne una pe cealaltă „soţiii“ – nu exista un semn mai puternic de prietenie – pe măsură ce ne familiarizam cu această nouă formă de relaţionare. Aveam sentimente contradictorii în ceea ce priveşte modul în care vieţile noastre private deveneau atât de publice, şi chiar am renunţat la reţea de câteva ori la început, dar mereu m-am reîntors. Viaţa mea socială depindea de asta.

Pe măsură ce eu una am depăşit vârsta de 20 de ani, şi Facebook a trecut de la o curiozitate la un fenomen global, iar creşterea reţelei a coincis perfect cu maturizarea mea. Puteai să-ţi adaugi pe pagină fotografii din facultate – şi asta însemna şi că imaginile de la petrecerea de absolvire existau undeva unde toţi viitorii angajatori le puteau vedea. Apoi a apărut News Feed. Informaţiile erau disponibile fără să faci vreun efort, şi puteam deja să recit pe dinafară detalii despre oameni cu care n-am vorbit de ani buni: numele animalelor lor de casă, opiniile despre războiul din Irak, ba chiar puteam să le împărtăşesc entuziasmul (relativ) pentru sortimentele sezoniere de latte de la Starbucks.

Pe măsură ce mă apropiam de 30 de ani, consumam informaţiile despre alţi oameni de parcă erau popcorn. Am realizat că ştiam mai mult decât îmi trebuia despre oameni de care nu-mi păsa de vreun fel, şi mă simţeam inconfortabil că aceeaşi oameni ştiau la fel de multe detalii personale despre mine. Aşa că, la aniversarea de 30 de ani, anul acesta, am părăsit Facebookul. Din nou.

Spre surprinderea mea, să las toate aceste lucruri în urmă a fost mai uşor decât ar fi fost dacă aş fi încercat asta atunci când eram mai tânără. Îmi lipsesc ocazionalele invitaţii la petrecere şi, da, ştiu mai puţine lucruri despre locurile unde îşi petrec oamenii vacanţele. Însă n-am cedat, şi sunt sigură că n-o s-o fac. O mulţime de oameni folosesc Facebook pentru a-şi face viaţa mai bună şi beneficiază de avantajele reţelei. Nu atât de mult cât o face Zuckerberg Inc. care a ajuns de dimensiunea unei naţiuni. Însă pentru mine a devenit mai mult un mod de a-mi distrage atenţia de la prietenii reali.

Recent, o întâmplare mi-a demonstrat că am făcut alegerea corectă. Am trecut printr-o despărţire devastatoare. Ignorând toate versurile triste ale tuturor melodiilor pop de pe mapamond, credeam că nimeni, niciodată, n-a simţit o astfel de durere. Apoi o prietenă s-a logodit şi ne-a invitat la un fel de petrecere pentru proba rochiilor de mireasă. Mi-a fost îngrozitor de frică că merg. Să văd un astfel de update pe Facebook m-ar fi făcut să mă simt total inadaptată – să merg acolo în persoană simţeam că ar fi fost de o mie de ori mai rău. Am mers însă, promiţându-mi că, dacă lucrurile aveau să meargă rău, să profit de prima ocazie să dispar discret, să merg la bar şi să-mi comand un cocktail.

Dar, ştiţi ce? Acea întâlnire chiar a fost minunată. Aveam un platou cu brânzeturi la îndemână, iar prietena mea era super încântată (fericirea îi făcea tenul să strălucească, pur şi simplu). Pe Facebook aş fi văzut probabil doar fotografiile: viitoarea mireasă încercând rochii, paharele cu şampanie rosé. N-aş fi aflat nimic despre relaţia ei de-a lungul anilor, despre suişurile şi coborâşurile ei, despre toate acele momente care au dus la acest final fericit. Probabil că aş fi dat „like“ statusului ei şi pozelor cu rochia de mireasă, evident, pentru că nu sunt un monstru şi nu sunt nici geloasă. În viaţa reală însă, mi-a plăcut la nebunie!

Nimeni nu poate evita Facebookul – toată lumea are o relaţie cu el, chiar şi cei care nu-l folosesc. Să cresc împreună cu el m-a ajutat să învăţ că anumite detalii – chiar şi cele mai nesemnificative – chiar contează şi că toate îţi dau imaginea completă a unei vieţi. Cum învăţăm din aceste detalii poate diferă de la o persoană la alta – poate prin status-urile pe care le citim sau prin conversaţii în faţa unei farfurii cu brânzeturi – dar, în final, ele sunt cele prin care ajungem să ne cunoaştem unul pe celălalt.

Relaţia ta cu Facebbok e una normală?
Am întrebat 1 000 de femei dacă utilizează reţeaua. Nici măcar una nu a spus „nu“. Avem detalii.
Cât de des intri pe Facebook?
De mai multe ori pe zi…71%
O dată pe zi…15%
De câteva ori pe săptămână…9%

Foloseşti Facebook-ul mai mult pentru…
Socializare… 52%
Familie…30%
Muncă…2%
Altele…15%

Cei care nu folosesc Facebookul sunt…
Inteligenţi…16%
Pierd o mulţime de lucruri…20%
Probabil că fac mult mai multe lucruri decât fac eu…64%
Reacţia ta când un prieten părăseşte reţeaua e…
„Te vei întoarce“…67%
„Cum o să mai vorbim de acum încolo?“…16%
„Şi eu!“…17%

Pe Facebook, ai făcut vreodată una dintre acestea…
Te-ai uitat la profilul unui ex…68%
Chiar ai reluat legătura cu un ex…24%
Ai dat bani pentru cauze caritabile…24%
Ai postat ceva care ţi-a adus certuri cu iubitul tău…10%
Ai postat ceva care ţi-a făcut necazuri la birou…3%

Cuvântul care descrie cel mai bine Facebook: „dependenţă“. Următorul în top? „enervant“.

Mulţumim, Facebook, pentru…

  1. Toate fotografiile şi clipurile cu animale. Fără tine, nu i-am fi întânit vreodată pe Keyboard Cat, Grumpycat, Sneezing Panda sau Dramatic Chipmunk.
  2. Legăturile cu prietenii.
  3. Rezolvarea dilemelor de genul „Cum să fac să intru în legătură, aparent întâmplător, cu tipul acela drăguţ pe care l-am cunoscut aseară?“. Simplu: îţi pui o poză fabuloasă la profil şi îi dai „add friend“.
  4. Sheryl Sandberg. O iubim pe această feministă în poziţia de top a unei companii IT.
  5. Posibilitatea de a vedea ce mai fac foştii iubiţi.

Şi nici o mulţumire pentru…

  1. Sindromul FOMO (Fear of Missing Out). Viaţa era mult mai simplă atunci când nu ştiam despre toate acele lucruri fabuloase pe care prietenii noştri le fac fără noi.
  2. Invitaţiile de a juca Candy Crash primite de la… contabilul nostru.
  3. Lauda de sine (fără să pari însă că vrei să te mândreşti prea mult cu realizările tale). Ah, tocmai ai alergat la al cincilea triatlon anul acesta? În Paris? Chiar imediat după ce ai terminat de scris noul roman? Şi după ce ai luat parte şi la o acţiune caritabilă? Ce drăguţ…
  4. Poke. E neplăcut atât în viaţa reală, cât şi online.
  5. Posibilitatea de a vedea ce mai fac foştii iubiţi.

„Am găsit pe facebook…“ 
.
.. dragostea adevărată

„Mi-a plăcut de Dan încă de când ne-am întâlnit pentru prima dată acum opt ani, însă sincronizarea n-a fost vreodată perfectă, apoi el s-a mutat în California. Însă ma ţinut legătura pe Facebook – conversând cu regularitate – şi în luna august 2012 mi-a dat mesaj că se mută din nou pe coasta de est. Am ieşit la cină, iar acum locuim împreună cu câinele nostru, Ted. “ Evan Barbour, 25 de ani, publicist, Newton, Conn.

Citeşte în galeria foto mai multe exemple când reţeaua de socializare a funcţionat într-un sens bun.

De Amelia Lester; traducere şi adaptare de Alina Aliman; foto Yannis Vlamos, Northfoto