Scenografia de teatru ca mod de viaţă: Cristina Milea

Scenografei Cristina Milea i-ar plăcea să facă un decor de la care să pornească de fapt spectacolul de teatru.

Scenografei Cristina Milea i-ar plăcea să facă un decor de la care să pornească de fapt spectacolul de teatru.

 „E lucru mare să fii din Tulcea, să locuieşti în Bucureşti şi să poţi spune «familia mea din Sfântu Gheorghe»“, îşi începe povestea scenografa Cristina Milea. „Eu am încercat o mulţime de lucruri până să ajung la teatru. De la body painting şi maimuţoi pe pungi de pufuleţi până la scenografie de film şi televiziune. Şi nu regret nimic: există în tot jocul asta de încercări un strop de experienţă, care se depune fără să simţi. Prima întâlnire reală cu teatrul a fost la Sfântu Gheorghe, la Teatrul Andrei Mureşanu, în 2008, când am fost chemată să fac costumele la D’ale carnavalului, în regia lui Traian Şoimu. La scurt timp după, am fost angajată. Iar debutul meu în calitate de scenograf de teatru a fost la piesa Lucia patinează, în regia lui Radu Afrim. Pentru mine a însemnat lumea întreagă să fac parte din echipa pe care o admiram de la distanţă. Am realizat pe parcurs cum, în construirea unui traseu profesional, m-am ales cu o familie. Familia mea din Sfântu Gheorghe.“ Dar o familie are Cristina în fiecare echipă de actori şi regizori cu care trebuie să lucreze. „Eu cred în «masa rotundă» din prima zi: din acel punct începem să modelăm un concept, împreună cu actorii“, spune scenografa Cristina Milea, care continuă „Există tipuri de spectacole în care scenografia poartă un rol mai puţin important, cum ar fi teatrul social sau spectacolele de mişcare, unde e nevoie doar de un artificiu care să întărească «atmosfera», nu să o definească. Poate ajuta, dar poate şi să dăuneze unui spectacol. Există uneori tendinţa de a exagera, mai ales când ai un buget substanţial. E ca şi cum ai primi o găleată de vopsea să pictezi un tablou şi trebuie să simţi când să te opreşti, de preferat până să vezi fundul găleţii“.

Uneori trebuie să improvizezi

„Există în această meserie situaţii disperate în care faci lucruri lipsite de logică, momente epuizante: atunci când găseşti bonuri de decont după trei luni de la premieră; când uiţi un ac în pantalonii unui actor; când faci rochii din gogoşi de vierme de mătase şi după prima repetiţie rămâi cu amintirea; când faci o temă de afiş din ardei iute, în disperare, şi dimineaţă te întrebi ce a fost în capul tău; când speli solzi de peşte unul câte unul fără sens. Sunt zile în care te întrebi de ce ţi-a trebuit meseria asta… şi când se termină îţi aminteşti cât de mult iubeşti ceea ce faci“, adaugă Cristina. Câteodată, poate prea mult, şi ajungi să nu mai controlezi bine ritmul de muncă. „De curând, am trecut printr-o situaţie extrem de solicitantă, în condiţiile în care mi s-au suprapus trei proiecte, în trei oraşe diferite: Dragonul de aur la Piatra Neamţ, Nişte fete la Sfântu Gheorghe, Noncomunicare la Târgu Mureş. Timpul de lucru a funcţionat ca un termometru stricat. Responsabilitatea şi stresul se triplează, adrenalina îşi face de cap total necontrolat, peste care se scurge şi viaţa personală, unde veştile te culeg de pe drumuri. Este un stil de viaţă pe care la început îl îmbrăţişezi, ajungi dependent de troller şi căşti în urechi, apoi apare şi semnalul de alarmă de care trebuie să ţii seama.“

Cum arată generaţia nouă de oameni în teatru?

De-a lungul anilor, Cristina Milea a lucrat cu Cristian Ban, Radu Afrim, Alexandru Dabija, Ana Mărgineanu, Radu Alexandru Nica, Florin Fieroiu, Theo Herghelegiu, Iris Spiridon, Mălina Andrei. Şi spune că acum e un moment bun pentru teatru. „Există acces la informaţie şi la dialog cu teatre şi companii de peste graniţe, cât şi între noi. S-a deschis paleta formelor teatrale. Se sparge forma clasică. Publicul de teatru se educă sau se formează treptat. Iar noua generaţie nu are nevoie de un «loc la stat» pentru un salariu de actor sau scenograf, de un scaun sigur la masă. Trage o naveta goală şi incomodă, se aşază, şi se face auzit, dacă într-adevăr are ceva de spus“, punctează tânăra scenografă.

În ce s-a implicat, recent, Cristina Milea? „La Teatrul Tamaşi Aron, piesa Nişte fete de Neil Labute, în regia lui Radu Alexandru Nica. Am reuşit să realizez un decor mai atipic stilului meu „colorat“. Decorul în sine arată ca o schiţă de design interior, iar personajul are libertatea şi controlul, cu telecomanda în mâna, să modeleze universul feminin pe care l-a ţesut în jurul lui de-a lungul timpului. Decorul (un modul unitar şi cinci pereţi albi, elastici) se schimbă pe parcursul piesei, se împachetează ca o valiză până ajunge un paralelipiped.“ Privind pe termen lung, i-ar plăcea să facă un decor de la care să pornească spectacolul, ceva între efecte speciale de hologramă şi explozei magnetică, cela la graniţa scenografiei şi, poate, cândva, să lucreze pentru companii ca Cirque du Soleil, Camille Boitel, Castelluci sau Ostermeier. 

Foto: arhiva personală a invitatei