Iuliana Vîlsan: poveştile din spatele cortinei

Actori, regizori, muzică… decoruri. Un spectacol magic poate începe cu o scenă complet albă, cu picturi pe pereţi, cu flori supradimensionate, cu lampioane, costume ţigăneşti, păpuşi gigantice sau scaune învelite în pânză. Cine sunt magicienii din spatele cortinei?

Actori, regizori, muzică… decoruri. Un spectacol magic poate începe cu o scenă complet albă, cu picturi pe pereţi, cu flori supradimensionate, cu lampioane, costume ţigăneşti, păpuşi gigantice sau scaune învelite în pânză. Cine sunt magicienii din spatele cortinei? 

Poveştile Iulianei Vâlsan încep de demult, de pe vremea când uşa cuptorului din bucătărie era cortina dincolo de care se deschidea o lume fantastică. „Când eram mică, toată lumea ştia că eu mă duc la grădiniţa din cuptor de unde vin şi povestesc despre tot ce făceau leul, ursul, iepurele strâmb şi alte animale inventate şi indescriptibile. Lumea mea era mult mai fabuloasă decât grădiniţa de la parterul unui bloc verde la care am mers mai târziu“, îşi aminteşte Iuliana, căreia copilăria în satul bunicilor – un sat inundat, cu biserica şi casele sub apă, în care îşi imagina că se plimbă peştii printre lucrurile care aparţinuseră odinioară oamenilor – i-a definit coordonatele unei lumi imaginare magice. Primul crochiu? A fost cel făcut surorii ei mai mici, pe care toată lumea l-a admirat, însă a cărui expunere pe ea a deranjat-o pentru că „eu consideram că, după ce ai avut o emoţie, trebuie să treci mai departe“. Prin urmare, principul a fost unul simplu: tot sufletul pe masă pentru un spectacol. Chiar dacă poate spectatorul nu percepe aşa lucrurile. „O scenografie reuşită conteaza enorm chiar şi atunci când nu vezi nimic pe scenă. Pentru că cineva a gândit acel gol. Cu cât a gândit lucrurile mai bine, cu atât mesajul ajunge să fie mai bine recepţionat“, explică scenografa Iuliana Vâlsan.

Nu e vorba doar de un spaţiu gol

„Oficial, am debutat în scenografie în 1999, la Teatrul Naţional Bucureşti cu spectacolul Ioana D’Arc, pagini de dosar, regia Mihai Măniuţiu. Am debutat în scenografie cu spaţiul gol, în costume cu oameni goi (în 2000 la Teatrul Bulandra, Zoon Erotikon), am absolvit facultatea de pictură cu zece pânze goale“, spune Iuliana Vâlsan, şi completează: „Jocul a apărut treptat, când mi-am găsit parteneri cu care să schimb registrul plastic şi să evadez din lumea conceptual minimalistă extrem de subtilă în cea a formelor fantastice povestite, şi aici un mare rol îl are întâlnirea din 2009 cu Radu Afrim (Miriam W, Avalanşa, Herr Paul, Câtă speranţă)“. Iar pentru Iuliana nu e suficient să se implice în povestea unei piese doar cu decorurile care… se văd. „Teatrul este o muncă de echipă şi trebuie să ţin cont de absolut tot: de la mesajul pe care încerc să îl trasmit până la o cât mai bună atenţie la ce îşi doreşte celălalt. Încerc să ajută actorii cât de mult pot. Ei sunt în prima linie. Şi contează confortul costumului în care stau, lucrurile pe care le folosesc. Încerc să le fac surprize nevăzute de către public, din care ei să se încarce afectiv. Lucram la Îmblânzirea Scorpiei la Teatrul Bulandra, iar Oana Pellea avea de ieşit dintr-un butoi. A fost minunat când ea a descoperit desenele din interiorul butoiului, pe care le făcusem doar pentru ea – stătea mult în butoi până ieşea şi am simţit nevoia să îi creez o lume care să îi dea o stare.“

Cel mai recent proiect…

„Vremuri de Pace, regia Hajdu Szabolcs, la Teatrul maghiar de stat Csiky Gergely. Scenografia implică de fapt o instalaţie pe 200 de metri pătraţi care cuprinde două părţi: una în care se află publicul şi actorii şi în care se desfăşoară propriu zis acţiunea şi una prin care în tăcere iese publicul. Dacă prima parte vorbeşte de reziduri, de lumea sufocată de toxine, de gunoi, a doua este proiecţia visului aceleiaşi lumi, modul în care ştie să îşi manifeste bucuria la sărbători: Crăciun şi Paşte. Este o lume acoperită de zăpada care ascunde totul, o imagine plină de funde, cadouri şi beculeţe ca şi cum marea de cadouri rezolvă gunoiul de peste an. Este o lume care are un ursuleţ uriaş spânzurat la ieşire. Am fost surprinsă să fiu întrebată dacă acel spaţiu reprezintă paradisul; le-am raspuns că, da, dacă vor să creadă că un ursuleţ spânzurat poate semnifica paradisul, atunci, da, acolo îl pot găsi.“ Ce e important în teatru? „Visul şi mesajul unei piese sunt într-o mişcare continuă. Nu cred în idei şi mesaje la care nu ai forţa să renunţi pe parcurs. Nimic în afara spectacolului nu este important, nici o demonstraţie de putere.“ 

Foto: arhiva personală ale invitatei