Într-o nu știu care vară, la o altfel de Școală

În vara lui 2017, într-un București febril, o comunitate de femei a pus pe picioare prima Școală Feministă de Vară. Printre adolescente, întrebări, discuții, beri și râsete, m-am redescoperit.

Femeia care ești e tot ce ai nevoie,
Poți să fii tu fără să ceri voie.

La trei ani mi s-a spus prima dată că mai bine m-aș fi născut băiat. Până la șapte luni, medicii și părinții au fost convinși că mă voi numi Adrian. Și toată lumea a fost surprinsă să vadă cum penisul dispare de pe ecranul ecografului și devin Denisa, cu excepția tatei. El a fost dezamăgit. Își dorea băiat, iar lista motivelor s-a extins pe măsură ce ne cunoșteam: un băiat l-ar fi iubit mai mult, l-ar fi înțeles mai ușor, ar fi avut mai multe pasiuni și subiecte în comun, ar fi fost mai ambițios, ar fi dus numele mai departe, unui băiat i-ar fi fost mai ușor în viață. Un băiat ar fi făcut tot ce nu făceam eu și dacă nu se întâmpla așa, el avea o scuză: era băiat.
Tata își dorea să fiu independentă, să fiu înfiptă, să-mi construiesc o carieră. Să fiu bătăioasă în viață, dar nu și acasă. Planul era să am casa mea, în caz că o relație merge prost, să-i pot spune: „Acolo e ușa.“ Dar să nu am prea multe relații. Să nu țip la bărbat, să nu-i impun idei, să îl înțeleg, să nu „caut ceartă”, să știu să gătesc, să fac curățenie, să fiu feminină.
Am crescut cu o figură paternă dominantă și idei precise, dar contradictorii despre cum trebuie să fie o femeie. Am auzit des vorbindu-se despre misoginism, misandrie și feminitate, dar nu despre feminism. Iar când am luat contact cu el, m-am simțit confuză.
Feminism de primul, al doilea sau al treilea val. Feminism radical sau liberal. Postfeminism. În ce tip de feminism mă regăsesc, ce îmi doresc, pentru ce lupt. Brusc am descoperit o sumedenie de întrebări despre cine sunt.
De ce ți se-nchide gura și
De ce ești privită de sus?
Cuvintele sar de la una alta și se învârt în cerc: respect, egalitate, feedback; fiecare aruncă în mijloc o regulă pe care s-o respectăm în timpul întâlnirilor. Nu există trebuie, nu ne judecăm, nimic nu e greșit și nu ne temem să spunem orice. Într-o mansardă înghesuită, în mijlocul unui oraș care fierbe la 38 de grade, câteva adolescente încep Școala Feministă de Vară. Au aflat de ea de pe internet, o parte dintre ele știu câte ceva despre Colectiva Vagenta și feminism, altele sunt la prima interacțiune.
Fără un statut clar definit, sub numele de Colectiva Vagenta s-au adunat câteva femei care și-au propus să exploreze femeia contemporană și rolul ei în societate. Cine e ea, ce îi place, cum se simte, ce își dorește, cu ce se confruntă, în ce crede, cum se percepe, întrebări ale căror răspunsuri se schimbă constant și nu se încadrează întotdeauna în norme.
În România, multe dintre discuțiile despre feminism sunt confuze: feministele urăsc bărbații, femeile nu mai au pentru ce lupta în 2017, există probleme mai acute decât numărul de femei din parlament, feministele se transformă în bărbați, încurajează promiscuitatea. Acuzele aduse mișcării nu se termină aici, iar oamenii par că nu au resursele necesare să afle ce e feminismul, câte forme poate lua el și cel mai important, de ce e necesar în 2017.
În fața unui feminism radical și a unor reacții disproporționate, odată cu Vagenta am aflat de postfeminism. Un curent în care nu mai este vorba de lupta împotriva patriarhatului, ci despre iubirea de sine: femeia își poate defini feminitatea așa cum dorește, nu se mai conformează stereotipurilor de gen, își celebrează libertatea și se bucură de fluiditatea identității de gen. Pe scurt, adeptele postfeminismului încurajează emanciparea femeii prin autocunoaștere și descătușarea ei din rolurile rigide care i-au fost atribuite.
Pornind de la acest principiu, Vagenta s-a parteneriat cu Black Button Books, o editură înființată în 2016 de trei femei și au pus pe picioare Școala Feministă de Vară. Și am ajuns aici, într-o mansardă înghesuită cu puștoaice care…
Să nu taci, ai multe de spus!
Exprimă-te, strigă, mâinile sus!


Școala și-a propus să experimenteze, să le ofere fetelor spațiul și contextul, prin ateliere de exprimare prin corp, voce și scenografie, în care să se joace cu identitatea lor. Dar dincolo de asta, a făcut ceva și mai fain: a adus laolaltă femei din diferite generații și a pornit un dialog. Printre întâlniri, ateliere, repetiții și ieșiri în oraș, s-a format o comunitate. Întrebările uneia își găsesc ecou în ale celorlalte, iar răspunsurile se încheagă din fragmente de experiențe personale.
Puștoaice de nici 20 de ani smulg straturi de protecție din persoana mea pe măsură ce își expun vulnerabilitățile și pun întrebările pe care eu încă le evit. Își acceptă nesiguranțele, își privesc corpul cu sinceritate, sunt conștiente că merită respect, deși nu-l cer întotdeauna. Pentru una dintre fete, o femeie emancipată e una care își depășește condiția și nu își pune singură piedici. „O femeie emancipată nu trebuie neapărat să lupte să-i facă pe ceilalți să o vadă pe un egal, ci să dea totul pentru ea. Chiar și să facă ceva doar pentru ea”.
Suntem femei, pe lângă mame, neveste, surori,
Inventatoare sau muze
Și nu ne cerem scuze!
Și sunt multe femei în istoria României care au făcut chiar asta. Dincolo de lupta feministă, ele au dus o luptă personală. Dar bulevardele nu au numele lor, busturile lor nu sunt în parcuri, ele nu călăresc mândre statui ecvestre. Timp de două săptămâni, participantele Școlii au căutat prin cărți, dar mai mult pe internet, date pentru o istorie subiectivă a femeii, în România. Evenimentele care au marcat existența femeii în România și personalitățile care s-au remarcat.
Elisa Leonida Zamfirescu devine în 1912 prima femeie inginer din România și a doua din lume. Smaranda Brăescu devine prima femeie româncă parașutistă, în 1928, iar în 1932 stabilește un record mondial la săritura cu parașuta. Iar lista continuă cu alte cel puțin 15 nume. Femei de care multe dintre noi nu am auzit până acum.
Adunări feministe din perioada interbelică, ziare și reviste feministe de la începutul anilor 1900, schimbarea legilor, interzicerea avortului prin decretul 770 din 1966. Toate aceste evenimente sunt de negăsit în educație. Manualele de istorie le ignoră, dialogul cu Ministerul Educației este inexistent.
„Nu e o chestie pe care o poți schimba de azi pe mâine – gata, de azi toate manualele de istorie din licee au un capitol despre asta”, îmi explică Fatma Yilmaz, feministă musulmană româncă, „dar măcar la educație civică, două ore pe lună să le vorbească elevilor despre istoria drepturilor femeilor în România.” Ne adăpostim de ploaie într-o cafenea și discutăm despre dialog: singura modalitate prin care informația poate ajunge mai departe și poate avea efect, este să extindem zona de dialog. Discuțiile despre problemele și nevoile femeilor din România să iasă din cercurile restrânse.
Sunt aici să-nvăț să fiu,
Să-mi croiesc un cardigan
Din lacrimi, suspine și urlete
Și să-l port până se uzează.
Asta și-a propus Școala Feministă, o călătorie de autocunoaștere prin dialog și artă, dar și un mijloc de educație pentru adolescente. Pe parcursul lunii în care s-a desfășurat programul, au avut loc trei întâlniri deschise, în care femei din diferite domenii au vorbit despre experiențele lor. Andra Matzal (jurnalistă la Scena9) a zis într-una dintre întâlniri că într-un sistem de educație care preferă în continuare să aibă o majoritate de bărbați morți [ca repere], „totul devine o responsabilitate personală; să înțelegi că poți fi cum vrei, să te educi.” O idee care a rămas cu mine, nu pentru că nu aș mai fi auzit-o, ci pentru că mi-am dat seama că puștoaicele de la Școală au înțeles asta mult mai devreme decât mine. Întrebările pentru care caută ele răspunsuri la 17 sau 19 ani, sunt aceleași cu ale mele, la 24. Și că lupta s-a nuanțat: nu mai e vorba de ce vreau să fac, ci de cine vreau să fiu.
În 2017, deși pot obține orice job îmi doresc, ca femeie, oamenii încă vorbesc despre „slujbe de bărbați pe care le fac femeile”. Mă pot îmbrăca cum vreau, dar încă sunt trasă la răspundere dacă atrag atenția. Pot iubi pe cine vreau, dar se pornește de la premisa că va fi un bărbat. Am control asupra corpului meu, dar încă sunt judecată dacă vreau să fac un avort. Încă trebuie să explic familiei că divorțul nu e sfârșitul lumii. Încă se schimbă percepția asupra mea în funcție de cât de mult sex fac.
Sunt feministă pentru toți bărbații și băieții din viața mea.
Feminismul e pentru oameni,
Deci și pentru tine,
Hai cu mine dacă te ține!
În timpul Școlii, cineva a zis că indiferent de greșelile părinților în educația pe care ți-au dat-o, nu poți trece prin viață punând eșecurile tale pe seama lor. Trebuie să crești, să te educi, să te cunoști și să te iubești. Probabil că asta e lecția cu care am rămas în urma Școlii Feministe: feminitatea mea trece dincolo de barierele educației. O redefinesc constant și odată cu ea, mă transform și eu.

Versurile fac parte din cântecul de final al Școlii Feministe de Vară.

Ilustrații de Sorina Vazelina și Lea Rasovszky

 

mirela.ujica
mirela.ujica@glamour.ro