Cum mi-am petrecut prima zi de școală

Prima zi de școală aduce cu sine o sumedenie de emoții și întrebări. Și printre uniforme, flori, discursuri și entuziasm, e o zi în care ne formăm amintiri. 

Ne-am adunat amintirile, ne-am sunat mamele și am scris despre prima noastră zi de școală. A ieșit mai degrabă un text despre copilărie, despre personalitate și emoții, despre părinți și educație. Dar zicem pe acolo ceva și despre școală.

Nod în gât

Strânsoarea bentiței pe cap. Strânsoarea șosetelor lungi pe gambă. Strânsoarea șorțului în talie. Strânsoarea gulerului cămășii pepit apretate. Un soi de nod în gând peste nodul în gât.
Singurele lucruri care au rămas cu mine după prima zi de școală sunt mai degrabă senzații decât amintiri. Nu îmi aduc aminte ce sandale purtam, cum arăta penarul din ghiozdan, cu cine am stat în bancă, ce culoare avea rochia mamei mele, ce culoare avea rochia învățătoarei mele, dacă pe atunci purta sau nu ochelari, ce scria pe tablă, dacă am cântat imnul sau ba.
Mama însă și le amintește cu precizie pe toate. „Îți pusesem uniformă apretată, bentiță albă, șosetele alea lungi cu șnur sus și sandalele de la Miță. Îți cumpărasem pantofi, desigur, dar nu ai vrut să îi încalți în dimineața aia; aveai tu o slăbiciune pentru toate lucrurile de la Miță. Eu aveam o rochie din mătase și cumpărasem cele mai frumoase flori pe care le găsisem la florărie. Am luat ghiozdanul tău roz într-o mână, că îmi era milă să ți-l pun în spate, erai așa mică și firavă, și uite așa am pornit amândouă spre școală. O mare de oameni acolo, aliniați la careu, după clase. Ne-am uitat după clasa ta, a I-a B. Eu când am văzut-o pe învățătoare mi s-a făcut un pic teamă, mi s-a părut cam severă, dar nu ți-am spus, că erai tu oricum cu inima cât un purice. Și uite așa v-au pus câte doi și ați intrat în clasă, acolo la parter, iar eu am rămas să te aștept. După câteva ore ți-am văzut căpșorul ițit pe geam, te uitai cu ochii ăia mari ai tăi după mine să vezi dacă mă mai găsești. Și am plecat înapoi amândouă spre casă.“
Și apoi mai e strânsoarea mâinii mele în strânsoarea mâinii mamei pe drumul de la școală spre casă. Pe asta da, mi-o aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. (Mirela Ujică, redactor-șef adjunct)

Cutia cu bomboane

În mod ciudat, îmi vin amintiri foarte clare din prima zi de școală. Mi-aduc aminte emoțiile care îmi invadaseră capul pieptului (că acolo se simțeau) și îmi făceau inima să bată foarte tare, preluate de la mama. De la momentul pregătirii, îi tremurau mâinile când îmi prindea părul în două cozi, sigilate cu fundele de mătase, făcute chiar de mâna ei. Purtam uniforma clasică, albastră, dar aveam un guler de dantelă, făcut de bunica. Tare am îndrăgit gulerul acela. Încă îl mai am. Țin minte că mă țineau amândoi de mână și mă strecurau prin mulțime, ca să ajung în zona unde erau cei de clasa întâi. Eu nu vedeam nimic. Eram unul dintre piticii din marea aceea de oameni mari. Aveam un buchet de flori mai mare ca mine, iar ghiozdanul mi se părea de fapt confirmarea că aveam un nou statut. Agitația a durat până când mi-am auzit numele și am pornit cu noii mei colegi spre clasa unde urma să studiez pentru următorii patru ani de școală. Eram foarte fericită și în gălăgia din clasă, am auzit o fetiță care plângea. Țin mine că i-am întrebat pe ai mei de ce ar fi tristă, că doar e o zi în care trebuie să fii fericită. Ei nu au știut să-mi răspundă, așa că m-am dus la ea și am întrebat-o. Era tristă pentru că îi era teamă că va rămâne singură, fără părinții ei. M-am întors la bancă și am luat cutia cu bomboane, pe care mama o pregătise pentru doamna învățătoare și i-am oferit o bomboană. M-a întrebat dacă e ziua mea și i-am spus „Da, e ziua mea. Plângi de ziua mea?“ și a râs. Nu era ziua mea, lucru pe care avea să-l afle după câteva zile, dar așa mi-am cunoscut una dintre viitoarele prietene din clasă. Restul e istorie cu parfum de manuale vechi (că așa erau atunci)! (Nicoleta Bujor, beauty editor)

Uniforma fără formă

Deși sunt mezina echipei, recunosc că amintirile din prima zi de școală mi-au venit foarte greu în minte. Nici mama nu m-a putut ajuta foarte mult: fiind un copil foarte cuminte, nu i-am lăsat nicio amintire „marcantă” din acea zi, așa cum majoritatea copiilor o făceau. Deși nemulțumită de ținuta pe care mama mi-o pregătise, am îmbrăcat-o fără să scot un cuvânt. Un lucru sigur nu pot uita: cât de incomodă era clasica uniformă albastră! Deși o perfecționistă, mama a făcut greșeala pe care cred că majoritatea mamelor o făceau (în mod deliberat) cu copiii lor, în creștere la acea vârstă: a ales o uniformă prea mare, în speranța să o pot purta cât mai mult. Nimic nu stătea la locul lui: mânecile erau prea lungi, bretelele șorțului îmi cădeau mereu de pe umeri, iar ca totul să fie complet, dresul era și el mare de mine, așa că profitam de orice colțișor mai retras pentru a mi-l ridica. Cu mama de mână, am ajuns în curtea școlii, fără prea multe emoții: știam că acolo mă așteptau prietenii cu care mă jucam în fiecare zi și pe care urma să îi am și colegi de clasă. Îmi amintesc cât de încântați eram cu toții de învățătoarea pe care urma să o avem: o tânără de nici 30 de ani, extrem de frumoasă și cu o privire blândă. Când i-am oferit buchetul de flori, nu îmi puteam lua ochii de la părul ei lung și creț. Toată ziua i-am vorbit mamei numai despre ea și despre cât este de frumoasă. (Andreea Badea, online beauty editor)

Nădejde

Deși îmi era foarte greu să mă trezesc dimineața, în prima zi de școală am făcut-o fără nicio problemă. Așteptam cu nerăbdare să îmbrac uniforma cu picățele și șorț albastru și să aleg din cele 10 gulere albe călcate și apretate, pe cel potrivit. Din acest peisaj nu puteau lipsi cele două codițe prinse cu elastice de păr colorate. Un strop de culoare. Și, bineînțeles, zâmbetul meu ștrengar. Ghiozdanul în nuanțe de roșu și gri, mai mare decât mine, era pregătit, iar penarul albastru cu mașinuțe era umplut cu cele mai colorate creioane. Am ajuns în curtea școlii și i-am spus mamei să nu-mi dea drumul. Prima bancă de la geam a fost aleasa. Abecedarele și caietele de tip 1 erau frumos aranjate pe bancă alături de buchetul de flori pregătit pentru doamna învățătoare, a doua mamă. Doamna învățătoare, cu un nume predestinat, Nădejde, ne aștepta, nerăbdătoare. Încă mai păstrăm legătura. Îmi amintesc că ne-a pus o întrebare, nici nu a terminat de rostit întrebarea, iar eu am ridicat imediat mâna să răspund. Atât de nerăbdătoare eram. Însă după o lună am întrebat-o pe mama ,,Trebuie să mai merg mult la școală?“ (Ioana Suceveanu, online editor)

Tovarășa și pampoanele

Îmi amintesc și eu cum mă luptam cu gladiolele mult mai mari decât mine, îmi amintesc șorțul pepit din poliester și gulerașul. Și manșetele albe, brodate și mult prea scrobite, cu care mama a încercat să salveze situația. Îmi mai amintesc cele două cozi mult prea strânse și cele două pampoane albe, uriașe, fiecare mai mare decât capul meu, la fel de impecabil de albe și de scrobite. Mai țin minte momentul în care am cunoscut-o pe tovarășa învățătoare, în același timp cu o altă viitoare colegă și parcă o aud și acum pe învățătoare zicându-i fetiței cu păr auriu că ea va fi, cu siguranță, șefa de comandament – am 1001 ani, așa că acțiunea se petrecea, ați ghicit, în Comunism. Colega blondă nu a ajuns șefă de comandament, eu nici atât. Când lucrurile par prestabilite, o copilă de 6 ani nu prea mai are chef sau energie să încerce să le schimbe. (Diana Tofan, redactor-șef)

Din scară, în școală

Școala în care am învățat opt ani de azi e chiar în fața blocului în care am copilărit. În prima zi, nici n-a fost timp să mă năpădească emoțiile pe drum, că eram deja în curtea școlii. Sute de copii alergau, țipau, fluturau buchete de flori prin fața unor doamne, cineva vorbea prea tare și prea mult într-un microfon, părinții stăteau drepți, fără expresie. Nu-mi venea să alerg, nici să vorbesc cu alți copii, nu ascultam de zice directoarea, nu înțelegeam de ce trebuie să dau flori unei necunoscute. Nu-mi găseam locul în șirul ăla de 30 de copii cu care formam clasa I D. Apoi am zărit-o: ne-am zâmbit timid, ne-am salutat și am stabilit că ne punem în aceeași bancă. Am făcut schimb de creioane, am împărțit mâncarea, am râs, ne-am îmbrățișat. Ea protectoare, eu timidă, amândouă în prima bancă. Am stabilit că vom fi cele mai bune prietene.
A doua zi, părinții au mutat-o în altă școală. (Denisa Niță, features editor)

Foto: northfoto.com

 

erika
erika.chivu@ringier.ro