podcast

Cu drag de ascultat: despre fenomentul cultural numit podcast

Milioane de ascultători, sute de mii de înregistrări, sute de milioane de dolari – nu este vorba despre cea mai nouă senzație pe scena muzicii internaționale, ci de fenomenul care umple minți, case și căști, în loc de stadioane: podcastul.

Ascultă: povești, sfaturi, lecții, liturghii, știri, ascultă de părinți, ascultă prietena, ascultă clientul, ascultă de mai multe ori ca să și reții. De mici învățăm să ascultăm – cu temere, curiozitate, instinct și empatie, după caz și posibilități. De când cu internetul și graba noastră după rezultate și plăceri instantanee, smartphone-uri și iubiri la un click distanță, se zvonește că nu mai practicăm acest sport: vorbim, dăm scroll, like și comment și parcă ne rușinăm de tăceri mai mult decât de orice altceva.

Undeva la întâlnirea acestor tendințe, între multitasking și dorința de conexiuni, între izolare și intimitate, între timp pierdut și povești câștigate, a prins formă un fenomen cultural (și o nouă industrie evaluată la peste 200 de milioane de dolari în venituri din publicitate): podcastul.

On-air, on-line

Originile cuvântului se pierd undeva la începuturile anilor 2000, când jurnalistul Ben Hammersley  combina termenii „iPod” și „broadcast” în încercarea de a descrie acest fenomen care bătea la porțile internetului într-un articol pentru The Guardian, vorbind tocmai despre această revoluție „ascultătoare”. Era unul dintre acele momente în care se simțea ceva în aer, în care multe publicații sau personalități începeau să se avânte în acest teritoriu necunoscut al emisiunilor de radio online, dar care încă nu primise binecuvântarea accesului instantaneu.

Smartphone-urile și aplicațiile însă urmau să îi dea impulsul necesar pentru o lansare stratosferică. Până să ajungă la peste 500.000 de podcasturi în 100 de limbi diferite (oferite de Apple conform datelor publicate de Variety), mica istorie a acestui fenomen a fost marcată de trei momente, unul mai important ca altul, așa cum sublinia Nicholas Quah pentru Wired.  Întâi și-ntâi, în 2005 Apple oferea gratis peste 3.000 de podcast-uri pe platforma iTunes, promovându-le astfel unui public de milioane de oameni de pretutindeni, pentru ca trei ani mai târziu, cu prilejul lansării noilor modele de iPhone și Android, utilizatorii să aibă opțiunea de a și descărca fișierele audio dintr-un foc.

În câțiva ani numărul  americanilor care ascultau podcasturi creștea cu niște procente bune, cerere care la rândul său genera și mai mult conținut, pregătind astfel terenul pentru explozia din 2014 când se lansa acest Game of Thrones al podcasturilor: Serial. Și uite așa binge-watching-ul căpăta un omolog serios pe partea de ascultat și lucrurile începeau să capete dimensiuni și forme mai mari, mai precise: seria făcea istorie cu 5 milioane de descărcări și ascultări într-un timp record pe aplicația Apple.

Fast-forward către 2018, același Apple lansa la începutul anului primele statistici pentru aplicația sa de podcast, moment așteptat atât de producători, cât și de clienții de publicitate, cu sufletul la gură: dacă se dovedea, de fapt, că totul era o bulă? Spoiler alert: cifrele au confirmat că nu numai că nu este o bulă, ci că fenomenul este într-o creștere continuă, cu ascultători fideli (44% dintre americani ascultă podcasturi, după ultimele statistici), cu gusturi variate și praguri de răbdare care aruncă în aer capacitatea de atenție din ce în ce mai redusă pentru alte tipuri de povestiri. Dar ce anume ne face să vrem să ascultăm?

Fetele ascultătoare

Trebuie să recunosc că experiența mea cu podcasturile a început o dată cu cercetarea pentru acest articol – până de curând priveam lucrurile de undeva din-afară, cu deja prea multe seriale, prea multă muzică și, în general, prea mult din toate ca să mai am timp și de ascultat. Tot de undeva din-afară o priveam în fiecare zi pe Oana, colega mea de la Cărturești, care apărea negreșit în fiecare dimineață cu un aer transfigurat, căști mari albastre pe cap și o cafea în mână. Știam deja că mai are un pic și termină un podcast, așa că așteptam cuminte să iasă din matrixul poveștii și să se reconecteze la lumea reală.

„Timp de zeci și sute de mii de ani, poveștile au fost cele care au dus umanitatea mai departe; doar ele au purtat de la o generație la alta bruma de cunoaștere agonisită.”

Oana a început să asculte podcast-uri de performanță în urmă cu doi ani, chiar dacă i se pare că le ascultă de o veșnicie. Prima interacțiune însă avea loc în 2010 cu The Fiction Podcast de la The New Yorker drept fundal sonor pentru sesiunile de manichiură-pedichiură de-acasă: „câțiva ani am ascultat doar asta, ca mod de a umple un timp mort cu un conținut premium de idei. Apoi mi-am dat seama că o grămadă de treburi plictisitoare de prin casă pot fi făcute suportabile cu o voce (alta decât a mea – haha!) care să-mi țină companie.

Oana povestește că dincolo de nostalgia poveștilor pe casete audio sau a teatrului radiofonic din copilărie, aspectul de multitasking atârnă greu în ecuație: „le pot asculta în timp ce fac curățenie, în drum spre birou, cât mă spăl pe dinți sau când sunt prea răcită ca să citesc sau să văd filme. Nu trebuie să stai pe loc ca să le consumi, așa cum faci când te uiți la un video sau citești un articol.”

Dincolo de beneficiile unei case mai curate, ca-n reclame, Oana menționează că a avut și perioade compulsive, în care s-a trezit ascultând de câteva ori finaluri de podcast sub duș, blindată cu o cască de plastic peste căști: „ăla a fost momentul când mi-am organizat propria «intervenție». Cred că dependența se naște din ușurința cu care îți poți anula propriile gânduri ascultându-le pe ale altuia. E o pantă foarte seducătoare – să asculți și să asculți și să tot asculți tot felul de lucruri interesante, de la comentarii savante despre relația lui Hamlet cu maică-sa până la descoperirea CRISPR sau studii de caz despre implicit bias.”

Dacă ar fi să aibă un podcast al ei, însă, Oana l-ar numi „Printre rânduri” și ar umple mințile oamenilor cu gânduri „despre texte care au influențat istoria și viețile noastre de zi cu zi (de la citate din biblie la anunțuri pe eticheta unei jucării, de la texte de lege la tweet-uri obscure) și ar presupune o mulțime de interviuri geniale cu profesori universitari, copii de grădiniță sau staruri pop”. Crede că nevoia noastră de povești – spuse, ascultate sau trăite vine de demult și de departe: „pentru că zeci și sute de mii de ani, poveștile au fost cele care au dus umanitatea mai departe; doar ele au purtat de la o generație la alta bruma de cunoaștere agonisită.

Pentru că ni se citesc povești când suntem mici și ne spunem noi înșine povești ca să ne punem viața în ordine, iar eu nu sunt o excepție din acest punct de vedere.” Oanei îi place să-și aranjeze viața pornind de la This American Life, „un program radio care a început în 1995, face jurnalism prin storytelling și a făcut tot felul de podcasturi-pui: Serial, S-Town (o incredibilă poveste din America profundă, pe care o super recomand!) și Planet Money.

Urmează Radiolab, cu duo-ul meu preferat – Jad & Robert – și cu amestecul perfect de umor, jurnalism și pop science, Invisibilia și Hidden Brain, care tratează teme similare de psihologie/sociologie și vorbesc despre forțele nevăzute care ne influențează viața, Death, Sex & Money și mai noul Heavyweight, care scot la iveală povești personale pe teme nemuritoare, Reply All, podcastul despre internet și viață, The Daily, care îți spune pe un ton calm ce calamități s-au mai întâmplat în politica și societatea americane, și cireașa de pe tort pentru mine: More Perfect, despre Curtea Supremă americană – podcastul pe care l-aș fi făcut eu dacă aveam mintea lui Jad Abumrad și o brumă de cunoștințe de drept”; din România singurul podcast urmărit este Pe bune și nu, nici eu nu înțeleg când le ascultă pe toate, dar am luat notițe, orișicât.

Natalia a lucrat ca features editor la GLAMOUR iar acum descoperă Stockholmul la pas cu povești în căști: „aventura mea cu podcasturile a început acum mai bine de un an, când am descoperit Modern Love, un podcast în care eseurile publicate în The New York Times sunt citite de actori faimoși. Apoi am ajuns la The High Low și de acolo la The Guilty Feminist, Dear Sugars, episoade cu Alain de Botton sau podcast-ul lui Alec Baldwin.”

Și pe ea a atras-o combinația de multitasking și acces ușor într-un univers care se dezvăluie încet și articulat parcă special pentru tine, oferindu-ți posibilitatea de a fi la curent cu ce se întâmplă în lume în timp ce mergi spre job. În plus, podcasturile o ajută să se simtă mai puțin singură cât încă se adaptează într-o țară nouă: „îmi place sentimentul de intimitate pe care mi-l dă, îmi place să observ inflexiunile vocilor, să îmi imaginez un studio micuț unde se petrece înregistrarea, e ca și cum aș fi acolo.

Și mai cred că oamenii au nevoie să evadeze în poveștile și viețile altor oameni uneori.” Că veni vorba de evadat, cea mai recentă obsesie a Nataliei se numește Desert Island Discs,  „o emisiune radio, editată și în format podcast. În fiecare episod, o persoană faimoasă este invitată să povestească despre povestea vieții sale și să aleagă 8 melodii, o carte și un obiect pe care le-ar lua pe o insulă pustie. Emisiunea a debutat în 1942, are peste 3.000 de episoade și pentru mine este de-a dreptul fascinant să o pot asculta pe Lauren Bacall povestind despre filmele în care a jucat sau să aflu ce ascultă Zadie Smith, Tom Hanks, Keith Richards, Christiane Amanpour sau Elif Shafak.”

Uneori poveștile o prind atât de tare (Serial e doar unul dintre exemple), că îi pare rău dacă se întâlnește cu o persoană cunoscută în tren sau în autobuz, dar recunoaște că în scenă intră și faptul că este destul de introvertită. Pe lângă umor, care este esențial și în această relație, Natalia a apreciat mult și podcastul semnat de Esther Perel, Where should we begin?, „fiecare episod fiind o ședință de terapie cu un cuplu real care se confruntă cu tot soiul de probleme. Psihologia este un domeniu care mă interesează mult și podcastul ăsta a reușit să îmi răspundă la unele întrebări și să mă facă să analizez momente din propriile relații.”

Tot relațiile, dar cu femeile din viața ei, ar fi generatoarele de idei pentru un podcast imaginat: „există multe femei faimoase pe care le admir și cu care mi-ar fi plăcut sau mi-ar plăcea să port o discuție, dar sunt interesată și de femeile din viața mea, unde găsesc energie, ce le bucură, ce le provoacă griji… Sunt fascinată de femei, dintotdeauna mi-a plăcut să fiu femeie, nu cred că a existat un moment în care să-mi fi dorit să mă fi născut bărbat și cred că e foarte important să împărtășim lucruri, povești și experiențe care să ne facă să ne simțim că aparținem unei comunități, care să ne ajute să ne înconjurăm să ne creăm un sistem de suport”.

Ca să o citez pe Frances McDormand, We all have stories to tell și eu cred cu tărie în acest lucru.” Podcastul s-ar numi The secret life of women, co-host ar fi prietena ei cea mai bună, iar mama Nataliei ar fi cu siguranță printre primele femei intervievate, într-un mix de umor și empatie, ca-n toate poveștile care merg ascultate la nesfârșit.

Despre respingeri, pe bune

Maria Năzdrăvan trăiește în Londra, este creative copywriter și are o pisică: respingerile, așadar îi ocupă o mare parte din viață. Dar asta nu doar pentru că trebuie să creeze zilnic idei care să ajungă uneori refuzate sau pentru că pisica ei nu ar iubi-o suficient, ci mai degrabă pentru că de mai bine de un an a lansat un podcast numit The Rejected.

Toate însă se leagă: „e amuzant, cumva simt că s-a întâmplat fără voia mea. Era o perioadă frustrantă la birou în care munceam foarte mult, dar nu îmi ieșeau proiectele creative și mă simțeam tot mai sufocată. Așa că într-o după-amiază leneșă la mare m-am trezit desenând într-un caiet mic niște desene cu scenarii ridicole de respingere. Am început să le pun pe Instagram pentru că mi se păreau haioase. Au prins mult mai mult decât mă așteptam, și încet-încet oamenii au început să îmi trimită poveștile lor”.

„Ni se citesc povești când suntem mici și ne spunem noi înșine povești ca să ne punem viața în ordine.”

În aceeași perioadă ieșea la întâlniri cu tipi cunoscuți online și auzea o grămadă de povești despre cele mai ridicole scuze sau scenarii de respingeri, până când treptat a realizat că de multe ori și ea era parte activă din acest cerc vicios, inventând scuze în loc să comunice direct atunci când era vorba despre un refuz. „Așa că am început cu tipul cu care mă vedeam atunci.

După al treilea date, i-am scris că e un om foarte tare și mi-a plăcut să ies cu el, dar I’m just not feeling it. Și a reacționat super-bine. Toate astea m-au pus pe gânduri. Suntem praf la capitolul respingere, de oricare parte am fi. Iar unul dintre motive e pentru că nu vorbim despre asta, nu la modul profund în care ne punem întrebări și eventual învățăm câte ceva despre noi. Nu ne învață nimeni să facem asta. Reacția obișnuită e de retragere și rușine, sau eventual furie și negare completă. Și mi-ar plăcea să schimb asta, pentru că n-ai cum să scapi de respingere, dar poți să înveți să te pui bine cu ea.”

Și cum să te pui bine cu respingerea dacă nu stând la povești cu ea? Așa s-a născut podcastul The Rejected, pentru că „toate întâmplările astea sunt mișto când sunt povestite de oamenii care au trecut prin ele. Pe de o parte, pentru că probabil e prima oară când chiar se gândesc obiectiv la ele. Apoi, e absolut magic să auzi cum un om ușor timid și jenat trece de la emoțiile astea la hohote de râs pe măsură ce își dă seama ce ridicolă e toată povestea.” Povestea ei cu podcast-urile a început (cum altfel?) cu Serial, urmat de this American Life și crede că „e fix cum zicea Alex Blumberg (This American Life, acum CEO la Gimlet Media): audio nu minte. E un nivel de emoție și sinceritate imposibil de evocat în scris. Plus că îți lasă libertatea să proiectezi singur partea vizuală.

Chiar dacă ascultăm aceeași poveste, fiecare o vedem altfel, în funcție de propriile experiențe. Și atunci empatizezi altfel cu personajele, judeci mai puțin, te implici în poveste într-un fel în care un film pur și simplu nu îți permite. Și poți să speli vasele sau alte lucruri domestice în tot timpul ăsta!” Realizarea podcast-ului, însă, a învățat-o să asculte cu toate simțurile și i-a dat oportunitatea de a sta de vorbă cu oameni la care nici nu îndrăznea să viseze (pentru The Rejected a stat la taclale, printre altele, cu Barney Whiter de la The School of Life, cu creatorii Muzeului Relațiilor Destrămate din Zagreb sau cu inițiatorul Muzeului Eșecurilor din Helsingborg).

Apoi a înțeles mai bine și câtă muncă intră în realizarea unui episod, când abia după interviu începe partea grea: „durează zile întregi să te prinzi care e povestea și cum vrei să o spui. Timp în care te închizi în cameră și asculți același lucru până-l înveți pe dinafară. Te trezești vorbind singur prin cafenele fără să-ți dai seama că te holbai la cineva în tot timpul ăsta. N-ai cum să n-o iei razna puțin.”

„Când vine vorba de respingere nu ne învață nimeni cum să facem asta. Reacția obișnuită e de retragere și rușine, sau eventual furie și negare completă. Și mi-ar plăcea să schimb asta, pentru că n-ai cum să scapi de respingere, dar poți să înveți să te pui bine cu ea.”

Razna sau nu, de când s-a apucat de podcast, Maria se vede din ce în ce mai puțin ca om de publicitate, ceea ce îi place: „publicitatea e o industrie ciudată oricum, cred că foarte puține domenii își dau atâta importanță ca noi pentru un job care aduce foarte puțină valoare omenirii. Cred că și de-aia n-am încercat să aduc sponsorizări, plătesc totul din buzunar cu excepția câtorva dolari primiți prin Patreon de la susținători.” Se consideră însă norocoasă că are un job distractiv care îi permite luxul de a se juca și cu podcast-ul în timpul său liber și se concentrează să facă o treabă cât mai bună în ambele locuri – „dar dacă Alex Blumberg mi-ar zice să vin să produc Rejected la Gimlet în New York, să zicem că n-aș sta prea mult pe gânduri.”

Nici Andreea Vrabie (care ne povestea anul trecut despre CreativeMornings) nu a stat prea mult pe gânduri când s-a decis să se întoarcă în țară după terminarea unui masterat despre industriile creative și culturale în Londra. Anul era 2012 și conferința The Power of Storytelling la care mergea în acea toamnă îi amintea de ce începuse acel master și de ce plecase în primul și-n primul rând: ca să învețe cum poate ajuta oamenii creativi de la noi.

Povestea aceasta nu este însă despre CreativeMornings și nici despre Ideas Lab (celălalt proiect început de Andreea dar care nu a prins aripile dimineților cu oameni creativi), povestea aceasta este despre vulnerabilitate, fără ocolișuri. Despre vulnerabilitatea ei și a oamenilor creativi care întind într-un podcast exact acele rufe murdare despre care suntem învățați să nu le afișăm în public: problemele, fricile, respingerile, momentele grele și slăbiciunile pe care le avem cu toții. Părțile care lipsesc din discursurile de mulțumire și pe care le intuim în fiecare răspuns de „bine!” pe care îl dăm aproape fără să ne gândim atunci când suntem întrebați ce mai facem: „nu ne-am propus să oferim soluții sau răspunsuri clare ci, mai degrabă, să oferim un spațiu sigur în care artiști și scriitori pe care îi apreciem să împărtășescă din vulnerabilitățile cu care ne identificăm toți.”

Andreei i-au trebuit opt ani de căutări, confirmări și eșecuri ca să ajungă aici, iar anul trecut când începea podcastul, era convinsă că poate jongla cu toate: să scrie, să organizeze CreativeMornings și să facă episoadele Pe Bune. Câteva goluri în stomac și anxietăți puternice mai târziu, Andreea renunța la CreativeMornings cu toată dificultatea cu care poți lăsa un proiect în care ai investit totul și care a mai dat și roade: „însă n-am renunțat la CreativeMornings pentru că îmi provoca stres și goluri în stomac, ci din contră, pentru că nu era proiectul care mi le provoca. Cel care făcea asta era podcastul Pe Bune.”

„Cred că oamenii au nevoie să evadeze în poveștile și viețile altor oameni uneori.”

Lucrând la ghidul de antreprenori 24/7 și ascultând oameni creativi vorbind despre problemele și nesiguranțele cu care se luptau s-a simțit mai puțin singură: „nu mai eram singura care eșuase sau care nu știuse la un moment dat ce să facă. Și m-am întrebat: cum ar fi să ofer experiența asta de ascultare și altor oameni? Oare nu așa aș oferi ajutorul pe care am vrut de la început să-l ofer? Și poate învățăm împreună unii de la alții.”

Cu emoții și sinceritate, Andreea a ajuns prin intermediul podcastului să facă ce și-a dorit să facă încă de când era mică: „podcastul Pe Bune s-a născut din toate căutările și limitele mele, și dintr-o curiozitate sinceră pentru cum au ajuns ALȚII cine sunt și care sunt întrebările pe care EI și le pun. Cred că e important să vorbim deschis despre momentele în care ne este greu, pentru că astea sunt momentele care ne definesc ca oameni.”

Prin intermediul acestor interviuri atât de personale transmise uneori cu mai multă emoție față de un text, pentru că „în audio poți asculta vocea unui om, emoția și energia cu care povestește ceva, și te poți folosi de muzică pentru a seta o stare”, Andreea speră că ascultătorii se simt „parte dintr-o conversație privată la care nu au acces în mod normal, între doi prieteni apropiați.” Aceste conversații i-au avut ca invitați pe oamenii pe care Andreea îi admiră de mult sau care prin natura slujbei lor sunt puși în fața unor alegeri grele, de la compozitoarea Sabina Ulubeanu, la jurnalistul Radu Ciorniciuc, scriitorul Alex Tocilescu sau ilustratoarea Ioana Șopov, ca să numim doar câțiva.

După 21 de episoade de interviuri la cald, feedback-ul primit cel mai des de la ascultători s-ar putea rezuma la reacții ca „ce bine că a spus cineva asta” sau „și eu mă lupt cu aceleași probleme”. Ceea ce Andreea își dorea, de altfel: „cred că există multă putere în expunerea vulnerabilităților și că această expunere îi poate ajuta și pe alții. Însă, reacția care mă surprinde de fiecare dată este a persoanelor invitate care, după ce ieșim din studio, îmi spun că toată experiența înregistrării a fost ca o sesiune de terapie. Mai mult de jumătate din invitații de până acum mi-au spus asta.” Tot un invitat reușea să surprindă esența podcastului Pe Bune: „e despre cum facem ceea ce facem, nu despre ce facem.”

La urma urmei, poate aceasta este și esența podcast-urilor în general, într-o lume în care încercăm atât de tare să ne construim imagini și vieți perfecte sau în care avem oricând un algoritm sau o știre falsă la îndemână care să ne confirme opinii și prejudecăți. Pentru că fie că vorbește despre crime, descoperiri științifice sau evenimente izolate din părți îndepărtate ale lumii, podcast-ul apelează la ceva profund uman, reinventând tradiții orale, redescoperind povestitori și construind un spațiu sigur și intim folosindu-se tocmai de tehnologia acuzată de atâtea ori de alienări și separare.

Pentru că descoperind câte lucruri poți avea în comun cu vocea unui străin în căști poate genera uneori o conexiune mai profundă decât multe dintre interacțiunile noastre sociale și la urma urmei, le poate și influența. Și pentru că oricât de departe am ajunge ca omenire, tot ne vom regăsi adunați în jurul unui foc, sub cerul liber, ascultând cum mocnește o poveste – doar că probabil vom fi blocați în trafic, visând cu ochii deschiși în oglinda retrovizoare, cu căștile în urechi.

Știm că uneori e incomod să citești pe plajă așa că ți-am pregătit o serie de recomandări de podcasturi care să-ți facă briza și mai ușoară, cu noi subiecte care să-ți dea de râs sau de gândit, dar de obicei de amândouă. 

Foto: Shutterstock, ilustrații de Irina Perju

Tags:
roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro