Bogdan Mirică, regizorul filmului Câini despre filmul românesc

Din 23 septembrie, în cinematografe găsim Câini, film care i-a adus regizorului său premiul FIPRESCI la Cannes, Trofeul Transilvania la TIFF, dar și simpatia publicului.

Bogdan Mirică nu se gândește neapărat la toate astea, el și-a luat mâna de pe film și a trecut la cârma sezonului 2 din serialul Umbre, de la HBO. Câini este, de acum, filmul celor care îl vor vedea. Cine este, însă, regizorul?

Cum a apărut filmul Câini?
Nu știu dacă a apărut, cred că mai degrabă a fost acolo tot timpul. Eu am copilărit la țară, mi-am petrecut multe vacanțe la bunică-mea, la vreo 20 de kilometri de Târgoviște; nu e neapărat cel mai abrutizat sat din România, nu e la capătul pământului sau ceva de genul ăsta. Mai degrabă e un sat normal din zona de câmpie sau deal, care în mod obișnuit e mai urât decât un sat de la munte sau unul din Ardeal. Așa stau lucrurile. Când eram mic, am văzut acolo tot felul de episoade care, țin minte, mă speriau și mă fascinau în același timp. Noaptea ieșeau tinerii, băieții, de la discotecă, ieșeau pe stradă, erau beți și începeau să se bată cu bestialitate. Se băteau cu topoare, cu uluci din gard. Și de foarte multe ori nu era nicio miză. Violența lor nu venea de nicăieri și nu ducea nicăieri. Era doar modul lor de a se manifesta. Chestia asta a rămas cu mine, atmosfera și tipologia aceea de om, și pe măsură ce a trecut vremea tot mă gândeam la ea, dar niciodată nu am scris-o, nu m-am gândit să fac ceva cu ea. Câini e primul meu proiect care nu e comedie, să zicem. Sau care nu are multe elemente de comedie. Până la urmă a fost un fel de exorcizare, pentru că mă umplusem atât de mult de sentimentul de frică din copilărie sau de fascinație față de violența de atunci. M-am apucat să scriu scenariul acum vreo cinci ani, cred, și a durat mult, mi-am luat timp. Stăteam și mă gândeam, încercam să-mi amintesc anumite lucruri. Pe urmă, mi-am luat o pauză de la proiect, am făcut un serial…

Ilustrează Câini ideea ta inițială?
Da, pentru că răzbat unele emoții pe care le-am avut în cap legate de violența asta care mustește într-un loc și în niște oameni și, pe de altă parte, nu îi condamnă; răzbate și un soi de nostalgie față de ei și de locuri, de o Românie rurală care e din ce în ce mai uitată. Îmi place că transmite violența locului, dar cu oarecare poezie care e, de fapt, nostalgia mea față de anii când eram copil și percepeam totul cu un soi de naivitate.

Cum a fost la Cannes, unde ai primit premiul FIPRESCI?
Cannes-ul este 100% glamour, e suprarealist. Nu apuci să faci nimic, oriunde de duci să bei un suc sau să mănânci un sandviș sunt 10 celebrități în jurul tău. Și atunci tot ce poți să faci e să nu te iei foarte în serios. Cel puțin pentru mine. Să zici: „OK, sunt o bucățică foarte mică dintr-un angrenaj foarte mare“. Și să te bucuri de experiență. Și asta am făcut. M-am bucurat că proiecția filmului a fost în cea mai bună sală, m-am bucurat de film și am văzut că oamenii s-au bucurat și ei. Apoi am început să citesc tot felul de cronici, majoritatea – bune, dar eu mă focusam pe cele nasoale, iar asta m-a clătinat un pic, dar apoi mi-am dat seama că a fost o prostie ce am făcut. Ce a însemnat premiul? Nici acum, după atâtea luni, nu-mi dau seama. După aceea, am mai luat câteva premii, dar ele nu intermediază relația dintre mine și filmul meu, care rămâne neschimnbată. Odată ce l-am terminat de montat, relația cu filmul nu se mai schimbă indiferent de faptul că oamenii mă laudă sau mă critică. Și nimic nu o să schimbe asta. Premiile nu mă fac să mă simt mai bine cu mine sau cu filmul. Dar premiul e ceva fantastic pentru film în primul rând, pentru că astfel poate să circule prin lume și acesta e scopul lui.

 Marele câștigător la TIFF, alături de actorii lui, Vlad Ivanov, Raluca Aprodu și Gheorghe Visu (premiat pentru rol la Festivalul de la Sarajevo)

Marele câștigător la TIFF alături de actorii lui, Vlad Ivanov, Raluca Aprodu și Gheorghe Visu (premiat pentru rol la festivalul de la Sarajevo)

Îți propun să vorbim și despre tine, despre cum ai crescut, cum ai ales să dai la Jurnalism și cum te-ai îndreptat, mai apoi, spre cinematografie…
De obicei, evit să vorbesc despre mine. Cred că nu e nimic ieșit din comun în ce am făcut, cum am crescut, cum am copilărit. Sunt al doilea copil și aveam reputația că sunt ăla foarte conștiincios. Și atunci, în aproape tot ce am făcut, părinții mei au venit după mine. Nu m-au oprit din nimic. Cu fratele mei și-au mai exercitat dreptul parental de a-l constrânge sau de a-l trimite într-o direcție. Pe mine, m-au lăsat așa, pe motiv că „ăsta e conștiincios, oricum o să aleagă calea cea dreaptă“. Nu am ales calea cea dreaptă tot timpul, dar aveam reputația de copil bun. Și acum îmi mai spune mama. Iar la Jurnalism, țin minte, când am dat aveam foarte multe opțiuni. În liceu, făcusem informatică intensiv, puteam să fiu programator. Terminasem la Liceul Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște, liceu de matematică-fizică, la o clasă cu profil de informatică.

Deci puteai să ai un job serios…
Da, chiar că am dat un soi de examen când am terminat liceul și eram programator cu diplomă. Dar eram pur și simplu debusolat, pentru că nu voiam să fac nimic, nu-mi plăcea nimic. Și am dat la Jurnalism dintr-o fascinație pentru altceva, să fiu sincer. Îmi plăcea publicitatea, citisem mult, de când aveam 15-16 ani, despre publicitate și copywriting, mi se părea o meserie fascinantă. La Jurnalism, mai exista și Comunicare, dar nu mi se părea senzațională și am ales Jurnalismul. Nu a fost o facultate foarte provocatoare. Cred că prin anul II am început să muncesc în publicitate și asta mi-a luat tot timpul. Iar la un moment dat am tot crescut în publicitate și am tot crescut…

Până ai devenit și cel mai tânăr director de creație…
Am ajuns repede, într-adevăr, pe la 26 sau la 27 de ani. Și cu cât creșteam mai mult, cu atât eram mai frustrat (râde!).

De ce?
Ajunsesem într-un punct în care, chiar dacă deveneam de-a dreptul incompetent, eram atât de bine îmbrăcat în poziție și în părerea oamenilor apropiați despre mine, încât ar fi durat mult să-și dea cineva seama că sunt incompetent. Adică dacă lipseam de la serviciu sau dacă făceam niște greșeli grosolane, exista o inerție că nu, nu, e OK. Așa cum se întâmplă în publicitate cu mulți, și de altfel în atâtea domenii. Și, pur și simplu, eram nemulțumit. Devenise un limbaj de care nu mai eram satisfăcut. Dar nu pot spune că în paralel mi se dezvoltase o fascinație pentru film. Nu. Mă uitam la filme ca orice om normal. Și tot aplicam la burse din inerție. Și până la urmă am câștigat o bursă, am plecat la Londra, am studiat scenaristică doi ani. De fapt, un an și un an mai stat acolo. A început să mi se dezvolte interesul pentru o altă formă de manifestare. După care m-am întors în România…

Ce a urmat după Londra? Atunci ai făcut Bora Bora?
Mai târziu. Ce a urmat a fost că am scris mai multe scenarii pentru MediaPro, lungemtraje, seriale și tot așa, am colaborat cu câțiva regizori și au fost câteva experiențe destul de traumatizante, pentru că mi s-a părut că oamenii nu erau interesați să sape în acele scenarii și să găsească ceva bun, ci le citeau și le interpretau superficial. Și, după ce am acumulat niște ani de frustrare, m-am hotărât să încep și eu să regizez, deși îmi era destul de teamă de partea tehnică. Atunci, în 2011, am făcut Bora Bora, un film simpatic, care a circulat, a luat premii, a fost la Locarno, dar marele lui merit a fost că a spart gheața pentru mine și m-a făcut să nu mă mai sperii de camera de filmat.

Cum trăiești în viața de zi cu zi?
Nu cred că am excetricități. Îmi plac puține chestii la modul fundamental. E foarte important omul de lângă mine, respectiv femeia de lângă mine. Ascult muzică încontinuu, de ani de zile, nu aș putea să trăiesc fără muzică; ascult și când lucrez, obișnuiesc să îmi fac un playlist înainte de a mă apuca de orice. Mi se întâmplă să ascult muzica aia ani de zile, există un fel de patologie. Ascult hip hop, jazz, electro. Nu ascult pop. Ascult disco doar dacă vreau să mă distrez, ironic. Când eram mic, la 12-13 ani, ascultam rock, între timp am renunțat, mi-am dat seama că nu mai am nicio afinitate. Acum sunt mai degrabă pe hip hop, nu neapărat pentru muzică, ci pentru că e vorbit și îmi place să ascult poezia aia. Pe lângă asta, cânt la chitară, plec, mă dau cu rolele, sunt workoholic și asta îmi ocupă mult timp…

Care sunt filmele la care își place să te uiți?
Am o relație permisivă cu filmele. Mă uit adesea și la filme proaste care mă învață, poate, mai multe decât filmele bune. Ce fac cu filmele bune? Când găsesc unul care îmi place, și sunt atâtea, pur și simplu mă uit recurent la el. Uneori – săptămânal, alteori – o dată pe lună sau o dată pe an. Însă sunt filme de care nu mă plictisesc niciodată, și de fiecare dată parcă mai descopăr ceva din regizorul respectiv, ceea ce îmi dă un sentiment de intimitate. E ca un masterclass al acelui regizorul.

Dacă ar fi ce să alegi cel mai frumos moment pe care ți l-a adus cinematografia?
Primul care îmi vine în minte, și poate că există un fel de sinceritate în el, e prima zi de filmare de la Bora Bora. Deci prima mea manifestare ca regizor. Eram în mijlocul unui câmp și trebuia să filmăm o secvență cu doi oameni care se întâlneau și unul dintre ei avea o capră. Unul venea din stânga ecranului, celălalt – din dreapta. Și țipau așa, până se întâlneau: „Ce faci, băăă?” „Uite, p-aici. Tu ce faci?” Și tot așa. Mergeau, se întâlneau și vorbeau cu capra aia. Țin minte că era 7 dimineața, eram acolo cu echipa și toți erau veterani, aveau foarte multă experiență, numai eu eram virgin, ca să zic așa. Aveam sentimentul că viața m-a pus în acea ipostază și trebuie să scot ce am mai bun din mine, și să mă concentrez, și să fiu atent, și să fiu simpatic cu oamenii din jur, că trebuie să țin echipa alături, și trebuie să fiu inteligent și asumat. Și aerul era proaspăt, de țară, pământul – reavăn, mirosea a ud. A fost un sentiment bun, m-a făcut să mă simt bine înșurubat în pământ și să mă gândesc: „This is it. Ori iese ceva, ori nu”. Momentul ăsta a rămas cu mine, probabil. Dacă nu mă întrebai nu-mi aduceam aminte, dar acum mi-a venit în gând instantaneu.

Un defect și un atu al regizorului Bogdan Mirică?
Același lucru: sunt încăpățânat. Un berbec veritabil, ceea ce uneori mă ajută să ies din încurcătură, iar alteori mă trage în jos.

De Alina Vîlcan, foto: Vlad Cupșa/TIFF, arhiva personală a invitatului

roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro