patricia blaj diversitate in moda 1

Există cu adevărat diversitate în modă?

Cât mai avem de aşteptat până când brandurile vor îmbrăţişa, pe bune, diversitatea?

Observ că tot mai multe branduri, mai ales cele de haine, încep să își facă reclamă cu femei care au corpuri ca al meu. Industria pare să accepte diversitatea, de toate felurile, mai ales atunci când vine vorba de tipologii corporale. De la high fashion la fast fashion, majoritatea brandurilor au avut cel puţin o campanie, o imagine, o mişcare în care să arate că susţin trendul diversităţii în 2017. Ceea ce, iniţial, m-a făcut să mă simt foarte bine. M-am bucurat (şi încă mă bucur) că Ashley Graham, un model care nu are mărimea XXXXS a devenit un fenomen internaţional, m-am bucurat că am început să văd tot mai multe femei care parcă seamănă cu mine în revistele de modă internaţionale (mai puţin în România, ce-i drept, dar lucrăm la asta). E un sentiment extraordinar să te simţi reprezentat, să realizezi că nu, nu eşti singură şi că nu eşti un fel de paria a societăţii.

Apoi, tot trendul diversităţii a început să mă enerveze. Ipocrizia e unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult la rasa umană, iar, din păcate, de ea suferim majoritatea, în doze mai mici sau mai mari. Ceea ce în aparenţă părea un mare pas înainte, spre o schimbare adevărată, s-a dovedit a fi un fâsâit fals de dragul imaginii şi a profitului. Pentru că, deşi facem campanii cu Ashley Graham, sunt destul de sigură că dacă Ashley ar intra în magazinul fizic, nu şi-ar găsi mărimea. Şi nu, nu mi se pare OK să faci campanii intitulate „Love your curves“, dar când cer o mărime mai mare, să mi se răspundă că magazinul respectiv nu aduce mărimi mai mari de M pentru unele modele în România. Nu e OK să vrei să câştigi de pe urma persoanelor ca mine, dar să nu ne susţii cu adevărat, ci doar în câteva imagini.

patricia blaj diversitate in moda 1

La câteva luni după ce am încetat a mai fi bulimică (deşi e impropriu spus, cumva boala asta rămâne mereu cu tine, ca o voce în capul tău care îţi repetă în continuu ce nu e în regulă cu corpul tău), shoppingul a devenit o experienţă umilitoare. Culmea, în loc ca viaţa să îmi fie mai uşoara, ca un fel de răsplată pentru tot efortul pe care îl făceam, faptul că mă îngrăşam la loc, plus o parte extra din toate kilogramele pe care le slăbisem în cel mai nesănătos mod posibil, aducea cu sine o grămadă de noi provocări cărora trebuia să le fac faţă. Printre care, în topul detestabilelor, ajunsese shoppingul. Am trecut foarte rapid de la S la M, apoi în câteva luni la L. Nu aveţi idee ce eforturi trebuia să fac în momentul în care observam că tot mai multe haine îmi deveneau mici să nu fug din nou sa „îmbrăţişez“ toaleta. Ce să mai zic de momentele în care trebuia să cer o mărime mai mare, iar vânzătoarele îmi răspundeau printr-o privire lungă, de sus până jos, cu acea strălucire în ochi care putea însemna orice de la desconsiderare, la dezgust, la milă. Bineînţeles că toate experienţele astea mă făceau să nu mai vreau să merg în magazine.

Am rămas la L o vreme, în schimb vara asta m-am îngrăşat din nou. Am avut licenţa şi altele pe cap, iar sportul nu a fost o prioritate. Acum sunt un XL, dacă am noroc. Sau, în alte cuvinte, dacă e un croi uşor supradimensionat, aşa încât să încap şi eu într-o haină fără să mă strângă în locuri în care nu ştiam că hainele pot strânge.

Şi, totuşi, ce fac fetele şi femeile mai mari ca mine? Pentru că, în ciuda faptului că m-am îngrăşat, sunt încă supraponderală, nu obeză şi sunt o conformaţie extrem de comună în ziua de azi. Aş înţelege să nu îmi mai găsesc haine dacă ar trebui să mă ridice iubitul meu în fiecare dimineaţă cu macaraua din pat, dar să ştiţi că încă mă descurc bine de tot pe picioarele mele. Şi, culmea, atunci când îmi cumpăr haine online, de la magazine care produc în afară, de multe ori încap în M, iar L nu se pune problema să nu îmi vină. Aşa că nu înţeleg, sub nici o formă, de ce în România femeile cu forme nu au dreptul să se îmbrace aşa cum îşi doresc.

patricia blaj diversitate in moda 1

Şi nu doar femeile cu forme, de fapt. Orice femeie care nu e în conformaţie cu tiparul folosit de brand-urile mari de haine trebuie să stea cu orele să îşi găsească haine care să îi placă, sau să se mulţumească cu ceva ce se închide şi asta e. Eşti scundă? Ai şolduri late? Talie foarte mică? Eşti mai lată în umeri? Eşti super înaltă? Ghinion. Pentru că nimănui nu îi pasă aşa încât să gândească haine pentru mai multe tipologii de corpuri decât cel „standard“, veşnic adulat de industrie. Iar partea cea mai gravă e că în loc să ne enervăm pe industria modei în sine că nu ne respectă, că nu îşi apără interesele (până la urmă, dacă am avea mai multe haine care să ne vină, am cumpăra mai mult, nu?), ne enervăm pe corpurile noastre. Dăm vina pe noi, că nu suntem destul de slabe, destul de înalte, destul de „normale“, aşa încât să ne vină hainele. Asta e la fel de stupid ca şi cum un pictor s-ar enerva pe un tablou şi ar începe să taie din el, în loc să modifice, mult mai simplu, rama.

Aşa că, în concluzie, ce modificăm, rama sau tabloul? Mie mi-ar plăcea ca din ce în ce mai multe femei să nu se mai lase prinse în jocurile industriilor care au atât de mult de câştigat de pe urma insecurităţilor lor. Mi-ar plăcea să ne iubim cu toate tabloul şi să aruncăm pe geam de la un etaj cât mai înalt toate ramele care ne spun că e ceva în neregulă la noi.

Fotografii de Costruț, style designer: Diana Flore; machiaj: Ioana Simon/MAC Cosmetics Romania; coafură: Sorin Stratulat.

roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro