adoptii-in-romania

Despre „copiii sistemului“ și procesul de adopție din România

Foarte mulți copii așteaptă să fie iubiți.

Când eram mică, despre copiii adoptați se vorbea doar în șoaptă. Foarte rar auzeam despre părinți adoptivi care nu avuseseră șansa să aibă un copil al lor, însă poveștile lor erau spuse de fiecare dată cu capul plecat, cumva incomod. Am crescut într-un mediu în care adopția era în mod evident un subiect tabu, iar un copil adoptat, care nu putea fi considerat niciodată egal unui copil „natural”, purta cu el secretul despre modul în care a ajuns să aparțină familiei lui, uneori pentru totdeauna.

Mama a lucrat câțiva ani ca învățătoare la o școală care pe vremea aceea se numea „școală specială”. Era o școală gimnazială ca toate celelalte, unde se studiau aceleași materii, după aceeași programă, dar elevii proveneau doar de la casa de copii din cartier. În unele zile nu avea cu cine să mă lase și mă lua cu ea, iar copiii din clasa ei se lipeau de mine ca niște magneți. Mă întrebau cum este la mine acasă și dacă nu-mi doresc să am frați, iar eu le răspundeam de fiecare dată timid că am o soră. Făceau rost de numărul de telefon al mamei și îmi amintesc că o sunau în weekend să o întrebe dacă nu vrea să-i ia la ea acasă, de tot sau măcar pentru câteva zile. Mama îmi spunea că toți sunt copii buni, dar „au nevoie de niște părinți”.

Timp de zece ani am lucrat în ONG-uri și în tot acest timp au fost două situații în care am interacționat cu copii din sistemul de protecție socială. În ambele cazuri a trebuit să semnez un acord de parteneriat cu Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului din sectorul în care îmi desfășuram proiectul și de fiecare dată un reprezentant al DGASPC m-a atenționat pe un ton serios și aspru: „Domnișoară, să aveți mare grijă cu ei, aceștia sunt copiii statului!”.

Prima dată a fost când am ținut niște ateliere artistice la un centru de plasament din cartierul Ferentari, care găzduia cam 60 de copii de toate vârstele. Mulți dintre ei mergeau la școală singuri sau însoțiți, iar câțiva nu părăseau centrul niciodată. Nu aveau amintiri despre viața dinainte să ajungă în centru sau despre părinții lor, dar în rândul educatoarelor circulau tot felul de povești despre condițiile în care au fost găsiți și motivele pentru care au ajuns acolo. Îmi amintesc că erau și mulți adolescenți, centrele te pot caza până la 18 ani, iar dacă nu reușești să-ți găsești un loc de muncă și o chirie pe care să ți-o permiți, la vârsta majoratului trebuie să eliberezi locul și ajungi direct în stradă.

O adolescentă de 16 ani trăia de foarte mult timp în centru, avea un serviciu, făcuse deja trei avorturi și când am cunoscut-o eu era din nou însărcinată. Copiii mai curajoși evadau din când în când, săreau gardul de beton înalt de șase metri și dispăreau pentru o săptămână sau două. Nu-i mai vedeam la ateliere și mă prindeam că iar au fugit, iar apoi când ne reîntâlneam, îi regăseam mult mai energici și mai voioși ca înainte. Îmi săreau în brațe și-mi spuneau: „Doamna, am dormit toată săptămâna la Gara de Nord! A fost extraordinar! Cel mai frumos este să dormi sub cerul liber și să mănânci de la McDonald’s! Pe stradă e viața adevărată.”

La sfârșitul proiectului meu de un an, am aflat că cei mai mici dintre copiii participanți la ateliere, o fetiță de șase ani și fratele ei de trei ani urmau să meargă în plasament la o asistentă maternală. Erau bucuroși că pleacă din centru și aveau emoții, nu o văzuseră niciodată pe cea care urma să-i ia la ea acasă. Îmi amintesc că în ziua în care era planificat să părăsească centrul nu i-au mai lăsat să vină la atelier, le-au făcut bagajele și i-au pregătit de plecare. Au stat toată ziua în holul principal, așezați pe valize și așteptând, iar când mă pregăteam să plec, una dintre instructoare s-a dus la ei și le-a spus „Puteți să vă luați valizele și să mergeți în camerele voastre, nu cred că mai vine nimeni să vă ia.” Asistenta maternală se răzgândise.

A doua oară a fost în timp ce țineam niște ateliere de desen pentru copiii străzii, la centrul de zi Parada. Știam despre ei că sunt orfani, că locuiesc pe stradă și că vin la centrul Parada doar ca să se spele și ca să mănânce o masă caldă. Când desenam împreună toți desenau case, de cele mai multe ori locuite de familii foarte mari, cu mulți frați, unchi, verișoare și bunici. Când îmi povesteau despre unde locuiesc, nici macar unul nu spunea că trăiește pe stradă. La bunici, la o matușă, la o prietenă de-a mamei plecate la muncă în străinatate sau chiar la școală. Uneori mă întâlnesc întâmplător cu ei pe la Unirii sau pe la gară și-mi spun fără să-i întreb că au avut niște treburi de rezolvat și că gata, se duc acasă.

adoptii-in-romania

Copiii „sistemului“

Potrivit studiului România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului, publicat de UNICEF, aproape trei milioane de copii trăiau, la nivel mondial, în sistemul de protecție socială în anul 2016, însă cercetătorii ne atrageau atenția încă de atunci că cifrele ar putea să fie în realitate mult mai mari, pentru că există lacune în colectarea datelor. Dintre cele 140 de țări care au fost luate în calcul în timpul studiului, regiunea cu cea mai ridicată rată a copiilor instituționalizați (666 copii/100.000 copiii) era Europa Centrală și de Est.

La începutul anilor ’90, în România se estimează că trăiau în sistemul de protecție socială peste 100.000 de copii, în instituții de mari dimensiuni, în condiții precare, cu un puternic impact negativ asupra sănătății și dezvoltării lor emoționale. În ultimii ani, România a înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește reducerea numărului de copii aflați în grija statului, iar în prezent deține o rată medie a copiilor instituționalizați, al cărui număr ajungea, în 2016, la aproape 60.000.

Lor li se adaugă, în medie, 5.000 de copii care pătrund în sistem în fiecare an. Studiul UNICEF demonstrează că principalii factori de risc ce duc la plasarea copiilor în protecția statului sunt sărăcia, problemele de sănătate ale părinților, furnizarea slabă sau inegală de servicii sociale și că majoritatea „copiilor statului” provin din familii aflate în risc de excluziune socială.

Potrivit ultimul studiu Eurostat, în prezent, România ocupă locul al doilea pe lista țărilor europene cu cei mai mulți copii amenințați de sărăcie sau excluziune socială (51%), fenomen care are consecințe grave pe termen lung, nu doar asupra copilului, ci asupra întregii societăți. 225.000 de copii din România merg zilnic la culcare flămânzi, iar cercetătorii ne avertizează că situația se înrăutățește de la un an la altul. În plus, 250.000 de copii cresc în lipsa unuia sau a ambilor părinţi, plecaţi la muncă în străinătate, iar cele mai dificile sunt cazurile minorilor lăsaţi fără niciun adult care să-i supravegheze și fără niciun fel de protecție socială.

Cercetătorii au demonstrat că în îngrijirea de tip rezidențial, în instituții sau orfelinate, copiii care sunt deja vulnerabili ca urmare a separării de familie sunt expuși unui risc crescut de violență, abuz și traume care le afectează pe termen lung dezvoltarea cognitivă, socială și emoțională. Serviciile de protecție a copilului din România au respectat directivele europene și au încercat, în ultimii ani, să dezvolte alternative de tip familial (asistență maternală, locuințe sociale), printr-un proces de dezinsituționalizare a copiilor și închidere a centrelor de plasament.

Prioritar, autoritățile efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă, iar în cazul în care această soluție nu se dovedește a fi viabilă, copilul rămâne în sistem și poate obține statutul de copil adoptabil.

Din păcate, adopția este o soluție pentru prea puțini copii din sistemul de protecție specială. Cei cu șanse semnificativ mai mari de a finaliza procesul de adopție sunt copiii de vârste mici, în special 0-doi ani, fetele, copiii fără frați/surori în sistem, cei fără dizabilități și/sau întârzieri în dezvoltare, iar șansele reale de adopție pe care le are un copil depind în mare măsură de numărul și atitudinea părinților adoptatori.

Cum adopți un copil

Pentru adopția unui copil aflat în sistemul de protecție socială trebuie parcurse mai multe etape, care durează cel puțin un an, în funcție de dificultatea fiecărui caz în parte: obţinerea atestatului de familie/persoană aptă să adopte, potrivirea (teoretică şi practică) între adoptator şi copilul adoptabil, încredinţarea copilului în vederea adopţiei, încuviinţarea adopţiei și monitorizarea postadopţie.

Dacă vrei să adopți un copil, mai întâi trebuie să te adresezi Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază administrativ-teritorială ai domiciliul. Adopția este permisă pentru familii (persoanele căsătorite între ele, soţ şi soţie), cât şi persoane singure (necăsătorite) care în urma unei evaluări psihologice, sociale și medicale obţin atestatul de familie/persoană aptă să adopte, dar nu și cuplurilor formate din persoane de același sex. Eliberarea atestatului durează maxim 90 de zile, iar după obținerea lui, familia sau persoana adoptatoare poate cunoaște copilul pentru care a fost selectată ca fiind potrivită.

adoptii-in-romania

Mai întâi, reprezentanții DGASPC oferă informații despre nevoile şi caracteristicile copilului, precum şi fotografii recente ale acestuia, iar dacă familia/persoana adoptatoare acceptă continuarea potrivirii practice, se stabileşte data primei întâlniri cu copilul, care are loc în mediul lui de viaţă. Întâlnirile următoare au drept scop acomodarea treptată între copil și persoana adoptatoare, iar apoi reprezentanţii DGASPC sesizează instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei, pentru o perioadă de 90 de zile.

În acest timp se urmărește evoluția relației dintre copil și viitorii părinți, iar la sfârșitul acestei etape, instanța primește un raport final pentru încuviințarea procedurii de adopție, care se poate face doar dacă părinții copilului sau tutorele legal al acestuia își exprimă consimțământul. Procedura de adopție nu se încheie aici, după ce copilul este adoptat prin hotărâre judecătorească, DGASPC întocmește rapoarte trimestriale cu privire la evoluția relației cu părinții săi adoptivi pentru o perioadă de încă cel puțin doi ani.

De ce procesul de adopție este unul anevoios

Cu toate că procedurile de adopție au fost cu mult simplificate în ultimii ani, statisticile furnizate de autorități demonstrează că evoluția adopțiilor continuă să aibă un trend descrescător. Conform Autorității Naționale Pentru Protecția Drepturilor Copilului, la sfârșitul anului 2017, numărul total de copii adoptabili din România era de 3.257, dintre care 2.362 copii erau incluși pe profilul celor greu adoptabili.

Dintre aceștia, 2.785 se aflau în plasament la un asistent maternal profesionist, 135 în grija unei familii pentru o perioadă temporară, 11 în grija unor rude de gradul IV și 326 în servicii de tip rezidențial. Numărul copiilor adoptaţi conform procedurii adopţiei naţionale în anul 2017 a fost de 1.251, iar numărul copiilor adoptaţi internaţional în aceeași perioadă a fost de 29. Potrivit aceleiași statistici, numărul adoptatorilor/familiilor adoptatoare atestate pentru adopție la sfârșitul anului trecut era de 2.693.

George Roman, director de programe la Organizația Salvați Copiii România, spune că sistemul actual de adopții prezintă o serie de lacune legislative care îngreunează procesul. „Conform Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, familie adoptatoare înseamnă soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte. În opinia noastră este o măsura restrictivă, dacă avem în vedere rațiunea care a stat la baza măsurii plasamentului în regim de urgență ori a măsurii plasamentului care permit plasarea copilului la o persoană și nu doar la o familie compusă dintr-un soț și o soție. În România, un procent mare de familii (7-9%) sunt monoparentale, fără ca acestea să fie prezumate ca neconcordante cu respectarea principiului interesului superior al copilului.”

O altă lacună legislativă este legată de procedura adopțiilor internaționale. „În 2001, România a suspendat orice procedura privind adopțiile internaționale, fiind introdus un moratoriu în acest sens. Legea a păstrat în definiția reședinței obișnuite a adoptatorului/familiei adoptatoare și situația cetăţenilor români sau cetăţenilor români cu multiplă cetăţenie, care au domiciliul în România sau care au locuit continuu pe teritoriul României în ultimele șase luni anterioare depunerii cererii de atestare.

adoptii-in-romania

Salvați Copiii consideră că această separare a potențialilor adoptatori nu are un temei semnificativ și că discriminarea instituită prin dovada existenței unei prezențe fizice de șase luni în România este menită să conducă la un număr mai redus de copii adoptați de către cetățenii români. Trebuie să avem în vedere și faptul că situația actuală privind domiciliul ori reședința cetățenilor români este mult mai complexă decât acum 15 ani, peste trei milioane de români migrând în alte țări europene.”

În ceea ce privește durata întregului proces al adopției, George consideră că termenul pentru întocmirea raportului de evaluare pentru eliberarea atestatului de persoană aptă să adopte este foarte mare: „Am considerat încă din 2011 că termenul de 120 de zile pentru întocmirea raportului de evaluare era nepermis de mare și am propus ca acesta să nu depășească 60 de zile, având în vedere ca procedura adopţiei trebuie să dureze cât mai puţin timp, pentru a face posibilă integrarea rapidă a copilului în noua sa familie. În 2016, prin modificarile aduse legii, termenul de evaluare a fost redus cu doar cu un sfert, de la 120 de zile la 90 de zile de la depunerea cererii.”

Pe lângă lacunele legislative, specialiștii DGASPC spun că un alt factor care descurajează adopția este durata îndelungată de la intrarea copilului în sistemul de protecție specială, până la declararea adoptabilității lui, cauzată în principal de procesul anevoios de identificare a părinților și/sau a rudelor până la gradul IV, de consilierea acestora și de obținerea din partea lor a acordului pentru adopție, în cazul în care nu doresc reintegrarea.

Această situație face ca o parte dintre copiii ajunși în protecția statului să fie declarați „greu adoptabili” și să aibă șanse extrem de reduse să intre în procesul de adopție. Un copil este numit „greu adoptabil”, atunci când au trecut nouă luni de la declararea adoptabilităţii şi nu s-a reuşit identificarea unei familii potrivite pentru el, în situația în care are fraţi nedespărţiţi, adoptabili împreună, dacă are anumite particularităţi de sănătate, o vârstă mai mare sau dacă aparține unei etnii minoritare.

Tot reprezentanții DGASPC spun că procesul de adopție în România este puternic influențat și de așteptările, uneori nerealiste, pe care viitorii părinți le au de la copilul pe care doresc să îl adopte. Aceștia nu doresc orice copil, ci doresc copilul „perfect”: „român”, „blond cu ochii albaștri”, „sănătos tun” și „cât mai mic, pentru a putea fi format”.

Maria este actriță și a adoptat de curând o fetiță de etnie romă, care făcea parte din categoria copiilor „greu adoptabili”. Mi-a spus că își dorea de foarte mult timp să facă asta: „Nu aș putea să explic de ce, așa am simțit. Nu a fost deloc o decizie spontană, a fost ceva serios la care mă gândeam de câțiva ani buni. Nu am avut dubii, dar am avut temeri și emoții ca orice viitoare mamă.”

Pentru Maria experiența adopției a fost una ușoară: „Am avut norocul să dau peste două femei extraordinare de la Protecția Copilului, care m-au ghidat pe tot parcursul procedurii. Este vorba despre două femei psiholog cu care țin legătura și acum și cu care mă sfătuiesc în multe momente ale creșterii fetiței mele. Auzisem tot felul de povești cum că ar fi foarte greu să adopți un copil, că e un proces anevoios care durează foarte mult timp, ani întregi.

Ei bine, la mine a fost super simplu. Când mi-a fost clar că asta vreau să fac, am pus mâna pe telefon, am sunat la Protecția Copilului din sectorul în care locuiesc, am stabilit o întâlnire cu un psiholog de acolo care mi-a explicat exact ce înseamnă să adopți un copil și am primit o lista cu acte care trebuie pregătite pentru a se întocmi un dosar. Apoi au urmat o serie de întâlniri la centru și la mine acasă pentru a mi se face un profil psihologic. Dacă spun că nu m-am izbit de nici o greutate în acest proces o să spuneți că exagerez, dar chiar așa a fost.”

Maria a primit atestatul că este aptă să adopte un copil la trei luni după depunerea dosarului, iar peste cinci luni a fost chemată să vizioneze câteva fotografii pe calculator cu copiii adoptabili disponibili, selectați că ar fi potriviți pentru ea. „Mi-au propus copii care erau considerați greu adoptabili, din motive nesemnificative după părerea mea. Așa am găsit-o pe Alina. Ea era considerată greu adoptabilă pentru că are tenul mai închis. Îmi place să-i zic că e de ciocolată, iar ea e foarte fericită când o alint așa. Eu cred că Alina m-a ales pe mine, mai mult decât aș fi ales-o eu.

Când am întrebat-o în prima zi în care ne-am cunoscut dacă vrea să meargă la mine acasă, a zis da. Și asta a fost. Alina e un copil fericit, vesel, atent cu ceilalți, afectuos și inteligent. E minunat să simți în timp cum tot ce sădești într-un omuleț prinde contur. Cred că cei care vor să adopte ar trebui să facă acest pas fără să își pună prea multe întrebări. Să își asculte inima și atât. Sunt foarte mulți copii care asteaptă să fie iubiți.”

Foto: Guliver/Getty Images, Conde Nast Archive

Tags:
roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro