body positivity

Body Positivity: acceptare dincolo de standardele si prejudecățile asociate frumuseții

Mișcări sociale pentru acceptare dincolo de standardele si prejudecățile asociate frumuseții.

Când am auzit prima dată despre body positivity a fost ca și cum m-aș fi uitat la filmul vieții mele de până atunci: cum mi-am descoperit corpul, când am ajuns să mi-l cunosc cu adevărat, când a început să-mi placă, ce anume din cum arată corpul meu mi-a fost cel mai greu să accept sau să îndrăgesc.

Mi-am dat seama că primele amintiri despre corpul meu sunt legate de mama și tata și că mi l-am privit foarte mult timp prin ochii lor. Prin ochii mamei care a fost întotdeauna înaltă și foarte slabă și, în același timp, la curent cu toate curele de slăbire frecventate în cercul ei de prietene sau promovate în media ca fiind drumul către un corp ideal. Dar și prin ochii tatei, despre care îmi amintesc că în tinerețile lui aprecia în mod special, profilul unei femei și gleznele subțiri.

Niciunul dintre părinții mei nu mi-au impus vreodată în mod direct vreun standard în legătură cu corpul meu sau cum ar trebui să mi-l port. Dar în copilăria și adolescența mea au plutit în aer în permanență convingerile că femeile trebuie să fie slăbuțe și înalte. Dacă nu sunt înalte, să poarte tocuri. Dacă nu sunt slăbuțe, să slăbească. Să-și pună în valoare feminitatea prin felul în care își aleg stilul vestimentar. Mi-l amintesc și azi pe tata care mi-a spus de foarte multe ori că mama l-a cucerit pe tocuri, la fel cum mi-o amintesc și pe mama cu câtă satisfacție de sine mi-a povestit că avea doar 47 de kg când era însărcinată cu mine în luna a șaptea.

Am avut noroc să mă nasc într-un corp cu constituție destul de atletică, am fost întotdeauna o femeie slăbuță și la fel sunt și azi. Am gleznele subțiri și profil armonios, deci am bifat și așteptările mamei și pe cele ale tatei. Însă deși am fost întotdeauna slabă, tot timpul mi-am dorit să fiu un pic mai slabă decât eram.

O singură dată am simțit destul de puternic până unde pot merge prejudecățile oamenilor, când am decis, după vreo 30 de ani de păr lung, să mă tund unu. M-am visat tunsă scurt, mi-a plăcut cum îmi stătea, am șovăit cam un an dacă să fac asta sau nu și până la urmă am făcut-o. M-am tuns pentru că mi-am dorit să trăiesc această experiență, nu ca să fiu pe gustul tuturor. Prietenele mele apropiate mi-au respectat alegerea, unora le-a plăcut de mine mai mult cu părul scurt, altora nu.

Am întâlnit oameni pe stradă și în autobuz care s-au uitat la mine lung. Am întâlnit oameni care s-au speriat pentru că au asociat tunsoarea mea cu o boală sau cu un eveniment tragic din viața mea. Am fost întrebată de multe ori pe ton grav: „Ce s-a întâmplat?”. Am primit reacții de tot felul de la bărbați pe care îi știam doar din vedere, de la ton libidinos: „Erai zeița sexualității cu părul lung, nu trebuia să te tunzi, erai mult mai sexy cu părul lung”, la ton foarte serios, autoritar: „Cum ai reușit să te tunzi chiar în halul ăsta?” și până la ton semi-glumeț: „Ah, ai grijă să nu mă zgârii cu barba din cap!”.

În trecut mă amuzau oamenii care îmi sugerau să port tocuri sau bijuterii în loc de teniși și hanorac, să-mi mai pun și eu câte o fustă (cu toate că purtam destul de des), să nu-mi mai rod unghiile și să-mi fac manichiura ca o domnișoară. Dar în perioada asta în care mi-am purtat părul tuns unu am conștientizat cât de importantă este libertatea pentru mine și mi-am dorit să aflăm cu toții într-o zi că este imposibil să știm noi mai bine cum ar trebui să se tundă, să-și poarte corpul sau să fie ceilalți. Și că este important să învățăm să avem grijă de sentimentele oamenilor din jur.

Prima dată când am citit despre standardele de frumusețe asociate feminității m-am întrebat în ce măsură eu sau femeile din jurul meu ne identificăm cu aceste tipare și am început să le chestionez. Mi-am propus să fiu mai atentă la modul în care acestea m-ar putea influența, pentru că mi-am dorit întotdeauna să fiu cât mai onestă cu mine și să nu mă transform în femeia care „ar trebui” să fiu.

Îmi este cât se poate de clar că am crescut într-un mediu în care nu mi s-a spus niciodată să mă plac așa cum sunt. Tot procesul acesta de reflecție asupra corpului meu, de transformare, de fundamentare a grijei și a stimei de sine a fost unul anevoios și s-a conturat în timp, cu muncă emoțională și răbdare. În prezent consider că am un corp care mi se potrivește și nu l-aș schimba cu un altul.

Cum s-au modificat standardele de frumusețe în ultimii 100 de ani

Cred că interesul pentru corp, pentru aparențe, pentru felul în care arătăm, pentru a interveni sau modifica corpul în care trăim este mai mult un construct social decât o alegere personală conștientă. Media ne copleșește cu discursuri și reprezentări ale corpurilor, săli de fitness sau body building, rețete nutritive, cure de slăbire, intervenții medicale care să mențină corpul sănătos sau veșnic tânăr. Pare că, deși suntem ceea ce suntem și facem ceea ce facem cu și prin corpul nostru, el a devenit mai mult un ornament, în loc să fie ce este el de fapt, un instrument.

Pornind de la clișeele și prejudecățile legate de corpul femeii pe care le-am observat prin propria mea experiență de viață, m-am întrebat cum au evoluat standardele de frumusețe de-a lungul timpului și care a fost traseul corpului feminin ideal în ultimii 100 de ani.  Conform boredpanda.com, în Egiptul Antic erau apreciate femeile suple cu picioarele lungi și umerii înguști, iar in Grecia Antică idealul feminin era asociat voluptății. În timpul Renașterii, femeile care atingeau idealul de frumusețe erau cele rubensiene, cu sâni mari și șolduri late. În Era Victoriană frumusețea femeii era validată prin corpul în formă de clepsidră și părul foarte lung.

În ultimii 100 de ani femeile au fost frumoase în multe feluri. În 1910, silueta feminină trebuia să semene cu cifra opt, iar corsetele ajutau foarte mult în obținerea unei talii de viespe. În anii ‘20, standardul de frumusețe al unei femei era definit printr-un trup lipsit de forme: înălțime mică, sâni mici, talia aproape inexistentă, aspect (așa cum era acceptat în mod tradițional) masculin. În anii ‘30, sânii erau mai bine conturați și formele suave, de sirenă erau foarte apreciate. În ‘40, femeile puternice cu umerii lați erau pe primul loc.

În anii ‘50, s-a revenit temporar la formele rotunde, așa că femeile slabe erau îndemnate să se îngrașe și tot atunci a apărut și conceptul de sex-simbol. Mai târziu, în anii ‘60, au apărut dietele și curele de slăbit, iar corpurile ideale erau cele subțiri și înalte, cu aspect adolescentin și fragil. În ‘70 trebuia să fii slabă „piele și os”. În anii ’80, trebuia să ai mușchi foarte bine conturați.

În ‘90, femeile trebuiau să fie slabe, fără forme prea generoase. În anii 2000, femeile trebuiau să fie slabe, dar nu anorexice, să aibă forme senzuale, dar reținute. În sfârșit, în prezent, sânii mari, un posterior generos și abdomenul plat reprezintă norma ideală.

M-am întrebat cum se poziționează femeile față de aceste standarde de frumusețe și am căutat studii și chestionare care includ și punctul lor de vedere. De exemplu, conform unui sondaj global realizat în 2016 de Dove, 69% dintre femei sunt convinse că media și publicitatea stabilesc un standard de frumuseţe nerealist și imposibil de atins, la nivel global femeile sunt nemulţumite de greutatea lor corporală și peste 70% și-ar dori ca media să promoveze o frumusețe fizică diversă, în funcție de vârstă, etnie, contururi și dimensiuni.

Majoritatea studiilor spune că standardele de frumusețe pot avea o influență puternică asupra modului în care femeile se percep pe ele însele. Pot duce către o scădere a stimei de sine și pot, în același timp, favoriza riscul apariției tulburărilor de alimentație și a unor îngrijorări cu privire la propriul corp. Presiunea de a atinge un standard de frumusețe unic, care uniformizează corpul femeilor le poate conduce pe acestea către a crede despre ele că nu sunt suficient de frumoase, că sunt inferiorare altora și le poate împinge către capcanele anorexiei sau bulimiei, depresiei și anxietății.

De unde a început mișcarea body positivity

Conform New York Times, mișcarea fat acceptance a început în anii ‘60 în S.U.A, ca luptă împotriva stigmei asociate persoanelor plus-size și ca o acțiune de solidarizare cu acestea. În 1967 a avut loc un prim protest împotriva discriminării în funcție de dimensiunile corpului, care a adus la un loc în New York peste 500 de oameni. Protestatarii au purtat banere cu Fat Power, Buddha Was Fat, Take a Fat Girl to Dinner, au ars fotografii cu fotomodele conforme normelor de frumusețe și cărți despre nutriție sau cure de slăbire.

Mișcarea a continuat apoi prin apariția publicațiilor tematice, în mediul academic și în online, unde tot mai mulți bloggeri și bloggerițe au postat articole despre experiențele persoanelor plus-size, despre prejudecățile legate de greutatea corporală, despre stigma care planează asupra celor care nu ating standardele de frumusețe și despre efectele nocive pe care aceasta le poate avea asupra psihicului și stilului lor de viață. Din mișcarea fat acceptance a apărut apoi mișcarea body positivity, având ca miză stimularea empowerment-ului femeilor plus-size și încurajarea acestora să se accepte așa cum sunt, indiferent de felul în care arată.

Mișcarea body positivity spune că toate corpurile sunt ok, că nu există corp greșit, că toate corpurile sunt frumoase, că plus este egal, că a venit vremea ca femeile să-și revendice corpurile și să ignore standardele de frumusețe uniformizante din societate. Toate aceste concepte au devenit în timp hashtags pe Instagram, unde până în prezent peste cinci milioane de oameni au folosit în postările lor #bodypositive.

Activistele și activiștii mișcării body positivity spun că prejudecățile oamenilor în legătură cu persoanele plus-size merg de multe ori până la fobie, cu toate că felul în care alți oameni aleg să aibă grijă sau să nu aibă grijă de sănătatea lor și de corpurile lor nu este treaba noastră, a celorlalți, pentru că fiecare om are autonomie asupra propriului corp.

Luând în calcul studiile care demonstrează că dacă nu te iubești pe tine însăți nu o să poți să ai grijă de tine, n-o să poți să te ocupi de sănătatea ta și de bunăstarea ta fizică și psihică, mișcarea body positivity promovează ideea că nu doar anumite corpuri merită acceptare și apreciere, ci că toate corpurile sunt valoaroase în mod egal. În același timp, body positivity este despre a decide ce anume este bun și sănătos pentru personalitatea ta și despre a-i lăsa pe ceilalți să decidă pentru ei. Body positivity nu este același lucru cu my body positivity, ci include pe toată lumea în mod egal.

Am întrebat-o pe Irina Costache, președinta A.L.E.G. (Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen) ce părere are despre această mișcare. Irina vede body positivity ca pe o mișcare care promovează o imagine pozitivă despre corpuri diverse. „Cred că discuția a plecat inițial de la experiența femeilor cu corpuri mai rotunde (fat positivity movement) care au contestat presiunile și judecățile sociale față de greutatea corporală. În fond nu toți procesăm caloriile în același fel, nu toate corpurile au aceeași conformație, unele dintre noi avem afecțiuni (inclusiv de natură psihologică) sau tratamente ce ne pot afecta greutatea și așa cum avem personalități diferite și colorate, la fel umblăm în corpuri cât se poate de diferite între ele.“

Irina crede că șabloanele modei sunt puțin înguste pentru diversitatea umană și că body positivity are atât o miză educativă, cât și una de empowerment, mai exact să redea încrederea și mândria în propriul corp celor ce nu se conformează unor standarde clasice de frumusețe. „Cred că mișcarea body positivity ne-a adus în prim plan tulburările de alimentație cu care se confruntă din ce în ce mai multe adolescente – bulimia, anorexia și altele suferințe psihologice legate de o imagine/stimă de sine negativă/scazută.

Aceste fenomene au început să fie discutate mai deschis și mai des în revistele de femei, în literatura medicală de specialitate, dar și în programe educaționale adresate tinerilor. E un pas spre o societatea mai sănătoasă și o adolescență mai puțin stresantă. Legat de empowerment – sau de promovarea încrederii și mândriei în propriul corp indiferent de contururile, culorile sau dimensiunile sale, am observat că în ultima vreme industria de modă începe să aducă pe podium și femei diferite de standardele clasice: Madeline Stuart – prima femeie model cu sindrom down, Winnie Harlow, modelul cu vitiligo și multe altele (modele plus size).

Frumoase, cu personalitate și cu atitudine, aceste femei ne arată că lumea în care trăim mai are multă spelendoare și strălucire de descoperit. Mișcarea aceasta s-a extins chiar și dincolo de problema greutății corporale și dincolo de femei – acum există bărbați care sprijină mișcarea sau sunt parte din ea.”

Activistele care au pornit mișcarea body positivity încearcă să clarifice că nu își propun să promoveze corpurile plus-size, ci doar să sugereze ideea că nu are sens să amâni fericirea până în momentul în care corpul tău va atinge standardele pe care ți le-ai dori. În același timp, body positivity nu critică femeile care doresc și fac eforturi să atingă standardele actuale de frumusețe.

Mișcarea spune că nu e greșit să faci tot ce ține de tine să arăți bine, dar e important să te asiguri că faci tot ce ține de tine să arăți bine așa cum înseamnă bine pentru tine și nu pentru cei din jurul tău. Rușinea și stigma se manifestă diferit în funcție de corpul fiecăreia.

Dacă oamenii foarte slim primesc glumițe și insulte (Mai mănănci și tu?), la fel se întâmplă și cu cei plus-size (care pot fi acuzați gratuit de lăcomie, lene, lipsa educației), iar pentru cei cu dizabilități fizice situația este și mai îngrijorătoare (mulți dintre ei se confruntă cu discriminare și cu lipsa accesului și a condițiilor adecvate de trai în multe părți ale lumii). Body positivity ne propune să lucrăm împreună la o lume mai bună în care oricine poate trăi în propriul corp așa cum își dorește, primind din partea societății respect, reprezentare și oportunități egale.

Body positivity la intersecția mai multor viziuni

Există activiste și activiști, terapeuți și influenceri care atrag atenția că mișcarea body positivity poate fi instrumentată pentru atragerea de profituri sau poate avea la rândul ei efecte nocive asupra felului în care oamenii se percep pe ei însăși. De exemplu, există multe campanii de înfrumusețare care includ acest mesaj cum că ar trebui să te simți bine în corpul tău, însă conțin și un mesaj subliminal, acela că nu ai cum să te simți bine în corpul pe care îl ai, și că să fii body positive este de fapt despre a-ți crea un corp pe care să-l iubești, în loc să pornești de la a te iubi și a te accepta, fără nevoia sau presiunea de a-ți schimba propriul corp.

O interpretare greșită a conceptului de body positivity este aceea că presupune să te simți incredibil de bine în pielea ta și cu corpul tău în fiecare moment al zilei. Dar body positivity nu este despre a te simți frumoasă și minunată 24 de ore din 24. Nu e nevoie să adori orice detaliu al felului în care arăți ca să fii body positive și nici nu ar fi sănătos să facem asta.

Ci doar să nu iei în calcul felul în care arăți și cum te face să te simți felul în care arăți atunci când te evaluezi ca persoană. Nu ești un om mai puțin bun dacă se întâmplă ca într-o zi să te simți urâtă sau nesigură. Nu meriți mai puțin dacă nu reușești să atingi un ideal de greutate corporală. Felul în care arăți nu ar trebui să influențeze felul în care ești bună cu tine sau cu alții.

Ashley graham body positivity

Ashley Graham este un model plus size care susține mișcarea body positivity

Unele teoreticiene corelează amploarea mișcării body positivity cu nevoia de a deconstrui standardele de frumusețe. Acestea susțin că este important să nu oferim frumuseții mai multă valoare decât merită în realitate și să ne gândim de ce o valorizăm și dacă ar trebui să o valorizăm.

Mesajul „Toate corpurile sunt frumoase!”, promovat de body positivity este unul incluziv și benefic, însă din punctul lor de vedere, problema este că mintea noastră rămâne în continuare centrată pe nevoia de a fi și de a ne simți frumoase. Soluția propusă de ele este, în loc să consumăm energie ca să convingem prin body positivity că noi toți avem corpuri frumoase, să deconstruim ideea că ar trebui să valorizăm atât de mult frumusețea.

Un al lucru pe care criticii mișcării îl aduc în discuție este acela că mișcarea fat acceptance, împreună cu body positivity riscă să se limiteze la modelul binar slab versus plus-size și perpetuează celelalte ierarhii de frumusețe bazate pe culoarea pielii, etnie, identitate de gen. Body positivity nu înseamnă doar să înțelegem că trupurile noastre sunt de toate formele și mărimile și că toate corpurile sunt valide.

Nu este despre a omogeniza experiențele oamenilor și diferențele dintre ei, ci despre a le analiza și a le înțelege. Este despre a înțelege că rasismul, sexismul, heterosexismul joacă un rol important în definirea conceptului de frumusețe și în definirea felului în care trăim în corpurile noastre.

Cum să-ți iubești corpul așa cum e?

Mișcarea body positivity promovează ideea de a-ți iubi și accepta corpul așa cum e. Să-ți prețuiești corpul presupune să ți-l accepți așa cum e, la fel și schimbările prin care ar putea trece, de formă, mărime, în funcție de conformație, vârstă sau alegerile pe care le faci de-a lungul vieții tale. Să-ți accepți corpul înseamnă să trăiești confortabil în corpul tău, așa cum este el acum, ori să lucrezi în a-l trata cu grijă, mișcare și blândețe, fără să te pedepsești sau să-ți fie rușine pentru felul în care arăți. Să-ți accepți corpul înseamnă să îți asumi responsabilitatea de a afla de ce anume are corpul tău nevoie: apă, hrană, mișcare, odihnă. Să afli ce anume face corpul tău unic să se simtă bine. Înainte să îți iubești corpul, mai întâi trebuie să te împrietenești cu el.

Prejudecățile și presiunile sociale legate de aspectul fizic nu numai că lovesc în stima de sine, dar stârnesc și sentimente de vină și rușine în oamenii către care sunt îndreptate. Sonya Renee Taylor, activista și autoarea cărții The Body is not Apology: The Power of Radical Self-Love, promovează în cartea ei iubirea de sine radicală – care ajută oamenii să respingă sentimentele de rușine asociate felului în care arată.

Autoarea spune că iubirea de sine radicală ne invită să ne iubim corpurile într-un mod care transformă felul în care înțelegem și acceptăm corpurile celorlalți. Ea ne atrage atenția că obsesia rușinii și a ierahizării oamenilor în funcție de corpurile lor a dus cu multe ocazii către violență, crimă și genocid de-a lungul istoriei, referindu-se la sclavie, la Holocaust și la politicile de sterilizare ale persoanelor cu dizabilitați și continuă să o facă și în ziua de azi, prin acțiuni politice violente adresate comunității LGBTQ și tuturor comunităților considerate indezirabile societății de azi.

Când limităm body positivity la propria persoană și la propriile noastre provocări, eliminăm legăturile dintre corpurile noastre și sistemul în care trăim. Sonya Renee Taylor spune că dacă te gândești doar la propria persoană și te deconectezi de la oamenii din jurul tău, nu ești pe drumul iubirii de sine radicale. Corpul nostru ne aparține, îl putem iubi, îngriji, neglija, ignora. Calea nu e să-ți iubești corpul sau să refuzi să ți-l urăști, ci să fii conștientă că îți aparține și să înțelegi că acest lucru este valabil, în mod egal, pentru toți.

Foto: Bec Lorrimer, Yannis Vlamos

roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro