Ai mai putea avea o relaţie acum cu prima ta iubire?

Se spune că prima iubire nu se uită vreodată. Ea este cea care te marchează, cea care te face să înţelegi ce îţi doreşti de la cel de lângă tine şi ce ai de oferit.

Şi nu vorbim de iubita ta de la grădiniţă, cea în care aruncai cu jucării sau pe care o trăgeai de codiţe, ci de prima relaţie adevărată, cel mai probabil de pe vremea liceului. Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă v-aţi reîntâlni şi aţi încerca să trăiţi o nouă poveste de dragoste? Crezi că lucrurile ar mai putea fi la fel? Realist vorbind, mai poţi avea o relaţie funcţională cu un om pe care l-ai iubit la 14 ani?

Dragostea durează… mai mult de trei ani

De Nicoleta Lepădatu

În urmă cu mai bine de zece ani, într-o vacanţă în oraşul meu preferat din Europa, m-am întâlnit cu EL. Iubirea mea din clasa a VIII-a, tipul care înţelegea toate glumele mele sadice şi cel pentru care am îndurat cu stoicism în următorii patru ani sutele de ore de matematică, numai ca să fim la acelaşi liceu. Cu Bogdan am avut o relaţie grozavă, deşi, recunosc, nu am înţeles niciodată de ce era atât de obsedat de Michael Jackson. Am văzut Războiul stelelor de zeci de ori, am mers la toate meciurile de baschet ale echipei liceului meu, ba chiar m-am şi apucat de escaladă. Ce să spun, din dragoste faci o mulţime de lucruri care nu te caracterizează.

Pe de altă parte, îmi creştea inima de câte ori reuşeam să-l târăsc la câte un spectacol de teatru ciudat sau când îl convingeam să citească vreo carte care nu avea nici o logică pentru el şi despre care discutam apoi zile întregi. Partea mai amuzantă era că nu ne simţeam ca şi cum am fi făcut vreun sacrificiu unul pentru celălalt. Ne înţelegeam grozav, în mai bine de patru ani de relaţie nu ne-am plictisit nici o secundă şi este, până în ziua de azi, relaţia mea perfectă. Şi totuşi, nu am rămas împreună.

Pentru că eu m-am decis să salvez lumea, iar el a ales o carieră care să-i ofere rapid independenţa financiară. Pentru prima dată după atâta amar de vreme, idealurile noastre nu numai că nu au mai coincis, dar ne-au şi despărţi iremediabil odată cu intrarea la facultate. Fără supărare, am decis că este momentul să ne despărţim.

Când ne-am reîntâlnit, a fost ca şi cum ne-am văzut în urmă cu câteva zile, nu după ani buni. Şi atunci m-am întrebat pentru prima dată dacă aş mai putea avea o relaţie matură şi responsabilă acum cu cel pe care l-am iubit sincer tot timpul liceului. Şi răspunsul (care m-a suprins şi pe mine) a fost, fără ezitare: da! Pentru că este acelaşi om inteligent, pentru că am în continuare reconfortanta impresie că îl ştiu de o viaţă şi pentru că sunt suficient de matură ca să recunosc că în momentul acesta al vieţii mele nu dragostea este cea care mă ţine într-o relaţie, ci lucruri mult mai importante. Da, sună a blesfamie, ştiu, dar este cât se poate de adevărat.

Când te maturizezi, regulile se schimbă

De Matei Bălăşoiu

În adolescenţă eram imatur, mereu cu capul în nori şi nu-mi păsa foarte tare de lumea din jurul meu, nici de repercusiunile acţiunilor mele (nu-mi trecea prin cap că există aşa ceva). Nu-mi acordam timp să încerc să-i cunosc mai bine pe prietenii împreună cu care jucam fotbal după ore şi cu atât mai puţin pe colegele de care mă amorezam lună de lună.

Aveam doar grijă să mă fac remarcat ori de câte ori le vedeam în curtea liceului. Iubeam (sau cel puţin susţineam că iubesc) aşa cum eram: superficial şi cumva … în necunoştinţă de cauză. Şi deşi pe atunci părea mai simplu să fii într-o relaţie, asta nu o făcea mai frumoasă sau mai reuşită. Astăzi multe lucruri s-au schimbat. Între timp, mulţi dintre amicii cu care jucam fotbal sunt adulţi cu soţii şi copii, eu am descoperit că nu sunt centrul Universului şi că orice gest banal poate avea urmări pe care sunt nevoit să mi le asum, noi locuri de întâlnire cu fetele au luat locul curţii liceului.

Iar lumea întâlnirilor este şi ea diferită. Este un spaţiu în care regulile sunt nescrise, numeroase şi complicate, iar gesturile sau reacţiile sunt semnale uneori greu de descifrat. Cu toate acestea, eu mă simt mai bine ca niciodată. Sunt mai matur, mai sigur pe mine, mai atent. Deşi ştiu că mă aflu în faţa unui proces continuu şi fără final, nu mă las până nu descopăr mereu lucruri noi despre persoana iubită. Iar asta se reflectă direct în sentimentele mele, ale ei şi în relaţia noastră, care capătă profunzime şi devine chiar surprinzătoare câteodată. Ceea ce nu e rău deloc.

Deci în cazul meu nici una din iubirile mele din adolescenţă nu ar avea cum să funcţioneze acum (sau cel puţin să funcţioneze ca atunci) pentru că (1) nu le-aş mai numi iubiri, ci capricii ale unui adolescent înfumurat şi (2) acum eu sunt altcineva. Cred că, pur şi simplu, eu nu fac parte dintre dintre cei care ar putea povesti nepoţilor cât de marcat a fost de cine ştie ce trăiri înfiorate din anii de liceu. La mine aceste sentimente au venit odată cu maturizarea. Ceea ce, iarăşi, nu e prea rău. Şi sincer, n-aş compara sentimentele de care eram capabil în adolescenţă cu cele de acum din acelaşi motiv pentru care nu m-aş implica într-o competiţie sportivă cu un fumător: n-am porni la egalitate de şanse.

.

Adriana Matei
contact@misshypewit.com