De ce e important să cunoaștem istoria recentă dintr-o perspectivă a femeilor - despre feminismele locale și luptele pentru emanciparea femeilor din România.

De ce e important să cunoaștem istoria recentă dintr-o perspectivă a femeilor

«Refuzând să mai fie reduse la tăcere din punct de vedere istoric, femeile creează o nouă istorie – folosindu-ne propriile voci și experiențe. Contestăm concepțiile tradiționale ale istoriei, ceea ce este considerat „important din punct de vedere istoric” și susținem că viețile noastre cotidiene sunt istorie.» Cu acest citat, aparținându-i lui Sherna Gluck, o activistă feministă americană, preocupată de felul în care putem recupera și reconstrui trecutul recent al femeilor, se deschide volumul Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, o colecție de interviuri publicată în 2008 de Zoltan Rostaș și Teodora Eliza Văcărescu.

Despre feminismele locale și luptele pentru emanciparea femeilor din România

Cei doi coordonatori ai volumului mi-au fost profesori în timpul facultății, în cadrul unui curs de istorie orală, care a rămas în timp unul dintre preferatele mele. Îmi amintesc că vreme de un an, vara sau iarna, ne trimiteau pe teren să colectăm povești de viață și de fiecare dată alegeam, în mod intenționat, să fac interviuri cu femei. Mă interesa foarte mult să aflu cum au trăit ele în perioade în care eu nici măcar nu existam, cu ce fel de probleme s-au confruntat, ce resurse au găsit ca să își facă viața mai frumoasă. Aveam multe de învățat de la ele și îmi era mai ușor să mă identific și să empatizez cu experiențele lor. Așa am ajuns să fac un interviu de istorie orală cu singura bunică pe care am prins-o în viață. Mi-a povestit despre cel de-al doilea război mondial pe care l-a prins, despre greutățile refugiului, despre abuzurile soldaților germani și ruși asupra femeilor rămase singure acasă, despre strategiile lor de supraviețuire și despre cum s-a înfiripat povestea de dragoste dintre ea și bunicul. La vreo doi sau trei ani după, interviul a fost publicat în volumul Cealaltă Jumătate a Istoriei. Femei Povestind, apărut la Editura Curtea Veche, o antologie de interviuri doar cu femei, care cuprinde, după cum și co-autorul Zoltan Rostaș spune în prefața cărții, «observații credibile, cu femei în stare să evoce situații de viață, atitudini și sentimente, conflicte ascunse, trecute cu vederea de „marea istorie”». Am fost bucuroasă că povestea de viață a bunicii mele va rămâne pentru totdeauna într-o carte și v-am povestit această întâmplare pentru că acela a fost momentul când am realizat pentru prima dată că există, de fapt, și o istorie a femeilor.

 

Istoria femeilor, o carte cu pagini albe

 

Motivele pentru care găsim foarte puține informații despre femeile din trecut în manualele școlare, în cărțile de specialitate, în peisajul urban al statuilor, în denumirile străzilor din orașele pe care le locuim sau cu ocazia evenimentelor aniversare sunt multiple și consider că necesită o dezbatere amplă. Până și despre această colecție de interviuri la care am contribuit, a cărei miză a fost să recupereze și să valorizeze experiențele femeilor, ca element constitutiv al istoriei și al vieții sociale, Zoltan Rostaș spune că a stârnit reacții neașteptate din partea publicului: «Mi s-a părut interesant și totodată semnificativ că oameni de totală bună credință, lipsiți de prejudecăți acute de gen s-au arătat dacă nu chiar șocați, cel puțin mirați de intenția noastră, fiind de părere că izolarea de povestirile de bărbați nu se justifică în niciun fel. Părerea generală a fost că aceste istorii ar trebui să aibă ceva în plus pentru a binemerita să fie incluse într-un volum. Bănuiesc că este vorba de un reflex cultural foarte răspândit și adânc înrădăcinat, conform căruia o femeie trebuie să fie cel puțin Jeanne d’Arc, Marie Curie, Ecaterina Teodoroiu sau „măcar“ participantă la rezistență, încarcerată din motive politice, sau în orice caz cu performanțe mai însemnate decât media bărbaților. Iar dacă femeia nu are altă performanță decât terminarea unei case în lipsa bărbatului aflat pe front, nu merită atenție deosebită. Dacă pentru supraviețuirea familiei are curajul să se apuce de contrabandă în vremuri de restriște, devine suspectă, în loc să i se recunoască meritul de a-și fi salvat copiii de foame.»

Teodora Eliza Văcărescu își amintește, într-un capitol publicat la sfârșitul volumului, că a citit în urmă cu mulți ani, pentru un curs de istoria femeilor, un articol intitulat „Mai mulți cai decât femei”. „Se sugera în el că dacă luăm câteva manuale de istorie pentru învățământul preuniversitar și numărăm imaginile: câți bărbați, câte femei și câți cai apar în paginile acestor materiale educaționale, s-ar putea să avem o surpriză. Istoria este o istorie a conflictelor, a oamenilor de stat, a producătorilor de schimbări în viața publică – în consecință, este o istorie, cu foarte puține excepții, a bărbaților. Munca, viața și experiențele femeilor, pentru că se desfășurau – și se desfășoară încă – în cea mai mare parte în zona privată, au rămas neconsemnate, neincluse în istorie, și, astfel, reduse la tăcere, nevalorizate.”
E adevărat că în ultimii 50 de ani lucrurile s-au mai schimbat, iar istoria femeilor, ca domeniu de studiu, a început să se dezvolte, în mare parte ca urmare a mișcărilor femeilor, a instituționalizării feminismului, și, ceva mai târziu, a studiilor de gen. Și în România ultimilor ani au fost înregistrate mai multe eforturi individuale de recuperare și republicare de documente ale primelor organizații de femei și feministe, ale corespondențelor dintre femeile active în mediul social, ale memoriilor și ale unor jurnale scrise de femei din trecut.
Teodora Eliza Văcărescu spune că cercetările feministe și de gen au încercat practic, să redefinească și să rescrie istoria și cultura dintr-o perspectivă a femeilor, prin recuperarea și includerea experiențelor, a muncii și a contribuțiilor acestora în paradigma dominantă, dar și să găsească fundamentele care au condus la excluderea lor din istoria tradițională: «Istoria femeilor nu funcționează pe un model simplist, de tipul „se adaugă femei și se amestecă”, adică nu vizează doar inserarea femeilor ca un apendice la istorie, ci are ca obiectiv, pe de o parte, interogarea fundamentelor exluderii femeilor din istorie, a categoriilor și a ierarhiilor socio-politice și istorice care produc discriminări și inegalități, și, pe de altă parte, destabilizarea acestor categorii și ierarhii și eliminarea discriminărilor și inegalităților».

 

Cum au luptat femeile pentru obținerea drepturilor și șanselor pe care le avem azi 


Plecând de la această realitate, și anume faptul că istoria a cenzurat istoriile femeilor, lăsând în umbră nenumărate femei puternice, ale căror experiențe ar putea avea un puternic potențial emancipator, am încercat să aflu câteva lucruri despre felul în care au luptat femeile din trecut pentru drepturile și privilegiile de care ne bucurăm astăzi.
Mai întâi am găsit cartea Ştefaniei Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1928-1948), din care am aflat informații despre ce le era și ce nu le era permis femeilor în acele vremuri. De exemplu, până la sfârşitul secolului al XIX‑lea, femeile române nu puteau urma studii universitare, iar până în 1920 nu aveau dreptul să fie avocate. Până în 1932, femeile căsătorite din România nu puteau deţine proprietăţi, nu puteau încheia contracte, nu se puteau prezenta în instanţă şi nu puteau îndeplini rolul de tutore pentru copiii lor, iar până în 1946, nu erau cetăţene: nu aveau dreptul de a vota în alegerile parlamentare, nu puteau fi alese în parlament și nu puteau conduce ministere.

În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea şi în prima jumătate a secolului XX, organizaţiile femeilor din teritoriile locuite de români au luptat pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor, pentru acces la educaţie, la muncă, la diverse profesii din care femeile erau excluse, pentru dreptul de a vota şi de a fi alese în forurile administrative şi legislative. «Știm că începând din secolului al XIX-lea au existat asociații feministe sau asociații de femei, răspândite în toată țara, care devin mai numeroase după înfăptuirea unirii de la 1918. În ceea ce privește figurile feministe, în mod special mi-a atras atenția Sofia Nădejde, publicist, scriitoare și membră în Partidul Social-Democrat al Muncitorilor, primul partid care a înscris în programul său egalitatea între sexe și drepturi civile și politice egale. Nădejde deschide primul număr al revistei Contemporaul cu un apel „Către femei!”, apoi în următoarele numere dedică mai multe articole educării femeilor, luptei pentru drepturi civile și politice, condițiilor de muncă și de viață ale muncitoarelor și țărăncilor. De-a lungul vieții a scris mult, dar foarte puține din scrierile sale literare și din articolele publicate mai ajung la cititorii din ziua de azi. Ar merita să fie cercetată, din perspectiva zilelor noastre, și aduse la lumină contribuțiile ei la dezbaterile legate de condiția femeilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX», mi-a spus Tudorina Mihai, activistă pentru drepturile femeilor și expertă de gen.

„Munca, viața și experiențele femeilor, pentru că se desfășurau – și se desfășoară încă – în cea mai mare parte în zona privată, au rămas neconsemnate, neincluse în istorie, și, astfel, reduse la tăcere, nevalorizate.”

Documentele de arhivă disponibile demonstrează faptul că primele inițiative pentru obținerea drepturilor politice pentru femeile din România au apărut încă din perioada pașoptistă. Irina Costache, președintă a Asociației Pentru Libertate și Egalitate de Gen (A.L.E.G) spune că „Votul pentru femei a fost o idee a femeilor care au trăit în principatele unite, femei de etnii și chiar naționalități diferite, care și-au dorit să participe la viața publică nu din frustrare sau resentiment, ci pentru că aveau minte, suflet și energie. Mă gândesc aici la generația Maria Rosetti, Elena Cuza, Ana Ipătescu – toate trei femei super-eroine. Maria Rosetti a fost nu numai o ziaristă bună, dar și un fel de super-model înainte de vreme, pe care o știm cu toții pentru că i-a pozat pictorului Rosthental pentru pânza România dezcătușată la Câmpia Libertății – azi prima fotografie din orice manual de istorie a românilor. Pe Ana Ipătescu ne-o putem imagina drept bucureșteanca protestară. O tânără care îmbărbăta pe demonstranții pașoptiști să ceară independența națională și drepturi cetățenești pentru toți locuitorii Țării Românești.

Povestea Elenei Cuza, care își exersează toate cunoștințele și talentele diplomatice ca să își scape soțul atunci când revoluția de la 1848 e înăbușită, pentru ca mai apoi să devină prima Înaltă Doamnă a României e și ea desprinsă dintr-un scenariu de box-office.”
Despre mișcarea feministă și dreptul la vot pentru femei dinainte și de după primul război mondial, Tudorina Mihai spune că sunt publicate foarte puține studii: „Regăsim frânturi de informații despre coalizarea unor intelectuale, în preajma anului 1917, în favoarea recunoașterii drepturilor politice ale femeilor. Din grup făceau parte Ella Negruzzi (devenită ulterior prima femeie avocat din România), Olga Sturdza, Cornelia Emilian, Ana Conta Kernbach, Elena Meissner. Dreptul de vot al femeilor este recunoscut de abia în anul 1929, pentru administrația locală, iar pentru alegeri generale în 1938.”

Mai exact, o primă victorie importantă a feministelor a constituit-o momentul 1929, când femeile cu studii (funcționarele de stat, văduvele de război, femeile decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului sau femeile care conduceau societăți culturale, filantropice sau de asistență) au primit dreptul de a vota în cadrul alegerilor locale. La zece ani după, în 1939, femeile cu studii și cu vârste peste 30 de ani au primit și dreptul de a fi alese în Parlament, însă numărul femeilor care beneficiau de educație în acele vremuri era extrem de redus, prejudecățile de gen prezente în societate descurajau prezența lor la urne, iar odată ce regele Carol și-a sporit puterea și influența, dreptul la vot nu a mai putut fi exercitat. După alți 10 ani, prima consituție comunistă a României din 1946 a permis tuturor cetățenilor cu vârsta de peste 18 ani să voteze indiferent de „sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune (…)“, însă, și de această dată, cetățenii s-au lovit de instaurarea unui regim autoritar, astfel că primele alegeri democratice din România la care femeile și-au putut exercita propriu-zis dreptul la vot au fost abia cele din ‘90.

Maria Rosetti, Elena Cuza, Ana Ipătescu, Sofia Nădejde, Ella Negruzzi, Olga Sturdza, Cornelia Emilian, Ana Conta Kernbach sau Elena Meissner nu sunt singurele figuri feministe care a luptat în trecut pentru drepturile femeilor. Lor li se adaugă multe altele, printre care Calypso Botez, Alexandrina Cantacuzino, Eleonora Stratilescu, Maria Buțureanu, Margareta Paximade-Ghelmeceanu, Ortansa Satmary, Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu, Maria Pillat, Adela Xenopol sau Eugenia de Reuss-Ianculescu, iar lista se conturează tot mai clar pe măsură ce și cercetările în domeniu se extind.

Revendicările lor au vizat mai multe sfere de interes pentru femei: de la creșterea în aceleași valori și condiții, indiferent de gen, educație mixtă, egalitate între soți prin lege și educație, plata egală pentru muncă egală, protecția muncii femeilor și a rezultatelor lor, până la aplanarea conflictului carieră-maternitate, controlul asupra propriei averi, eliminarea dublului standard, măsuri de combatere a mortalității infantile în mediile sărace, participarea femeilor la toate funcțiile publice și drepturi civile sau politice egale.
Pe lângă reprezentantele mișcărilor feministe, au existat întotdeauna femei ale căror experienţe, nevoi şi vieţi nu sunt incluse în puținele documente care reconstituie istoria femeilor din România. Teodora Eliza Văcărescu ne atrage atenția, în articolul Contexte de gen: roluri, drepturi şi mişcări ale femeilor din România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, că cele mai multe dintre studiile pe care le avem la dispoziţie acordă atenţie şi sunt realizate din perspectiva femeilor din clasele superioară şi mijlocie: «Experienţele şi vieţile femeilor din clasa de jos, ale celor din mediul rural, sau ale celor de alte etnii decât cea română sunt numai indirect tratate, în general ca „obiecte” ale activităţilor asociaţiilor şi societăţilor filantropice şi de ocrotire şi asistenţă socială înfiinţate şi conduse de femei din aristocraţie şi burghezie. Dar, contribuțiile, experiențele și viețile celor mai multe femei nu au lăsat urme scrise – și aici apare importanța istoriei orale, ca producătoare de documente istorice și sociale, care dă glas unor grupuri marginalizate – la intersecția mai multor categorii: gen, clasă, etnie, religie, generație etc.»

 

Feminismele trecutului recent și potențialul lor emancipator


După anii ’90, eforturile activistelor au continuat, iar mișcarea feministă din România a intrat într-o nouă etapă: au apărut primele publicații de analize feministe din România, primele cursuri universitare pentru studii de gen în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București și au fost inițiate și adoptate primele inițiative legislative legate de prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați sau prevenirea și combaterea violenței asupra femeii.
În prezent, numărul asociațiilor active în domeniul promovării drepturilor femeilor este în creștere, iar cauzele pentru care acestea militează merită susținere și eforturi de solidarizare. Câteva dintre organizațiile active ale căror proiecte le urmăresc constant și le susțin sunt: Centrul FILIA, care sprijină prin activism, advocacy și cercetare, egalitatea de șanse și de gen, reprezentarea și participarea femeilor în politică și combaterea tuturor formelor de violență împotriva acestora, A.L.E.G., care a înființat primul centru dedicat victimelor violenței în familie și primul festival din România dedicat egalității de gen, Asociația FRONT, care militează pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi și administrează platforma Feminism România, Fundația Centrul Parteneriat pentru Egalitate, care contribuie, prin proiectele sale, la cresterea nivelului de educație, integrarea pe piața muncii și stimularea antreprenoriatului în rândul femeilor sau E-ROMNJA, prima organizație feministă din România care luptă pentru drepturile femeilor rome.

 

„Eliberarea femeilor nu poate fi completă și autentică în lipsa luptei pentru egalitate și justiție socială.”

 

Am întrebat trei dintre feministele contemporane pe care le citesc și le admir, de ce cred ele că este important să știm ce lupte au dus alte femei înaintea noastră și care este potențialul emancipator al istoriei feminismului. Mihaela Mihailov, scriitoare, mi-a spus că o istorie a feminismului este background-ul teoretic, politic și emoțional de care avem nevoie ca să nu ne simțim singure: «Ca să conștientizăm mai bine luptele mobilizatoare de care a fost nevoie ca femeile să aibă dreptul de a vota, de a studia, de a fi reprezentate politic. Faptul că narațiunile acestor lupte emancipatoare sunt ocultate spune enorm despre „patriarhalizarea istoriei”, despre versiuni din care femeile sunt șterse pentru ca teritoriile de putere să fie în continuare ale celor considerați eroii adevărați. Cred că trebuie să ducem istoriile emancipatoare mai departe, în primul rând construind „spații ale neuitării” recuperatoare. E un gest de arhivare politică și afectivă care ne va ajuta să ne înțelegem mai bine poziționările.»

Laura Sandu, doctorandă în studii de gen, crede că este important să cunoaștem „istoria feminismelor locale” ca să știm cum putem schimba prezentul și imagina un viitor mai bun: «Insist pe „feminisme” pentru că n-a existat o singură variantă a luptei pentru emancipare a femeilor și în mod sigur luptele de emancipare nu au fost doar cele ale femeilor burgheze, așa cum de multe ori se crede. Au existat în trecut feministe ale căror eforturi au depășit cadrul limitat al revendicării drepturilor egale cu ale bărbaților lor, din clasele privilegiate. Ecaterina Arbore și Sofia Nădejde sunt doar două exemple de femei care au scris și au acționat înțelegând foarte bine că eliberarea femeilor nu poate fi completă și autentică în lipsa luptei pentru egalitate și justiție socială. În contextul de azi, în care aversiunea față de tot ce înseamnă precaritate și persoanele identificate drept precare este tot mai mare, cred că feminismele noastre nu se pot defini fără o raportare directă la această istorie aproape uitată.”

Irina Costache, președintă A.L.E.G., mi-a răspuns că în contextul evenimentelor politice din ultimele săptămâni, e important să aflăm mai multe despre istoria femeilor și a feminismului în România ca să nu mai credem „neadevăruri de tipul feminismul este import EU, propaganda rusească sau o invenție plătită de Soros”. „O altă lecție importantă pe care o putem lua din istoria mișcării pentru votul femeilor este cea despre solidaritate și puterea principiilor – cum altfel explici că prima inițiativă pentru sufragiu feminin a fost susținută în parlament de C.A. Rosetti, un bărbat emancipat pentru care o valoare simplă precum cea a egalității a cântărit mai mult decat popularitatea inițiativei și logica avantajului personal. Și o ultimă înțelepciune pe care o afli din istoria feminismului românesc ar fi că e nevoie de multă încăpățânare și de multă răbdare ca să schimbi lumea în mai bine – doar a durat aproape 100 de ani până ca visul femeilor pașoptiste să se îndeplineasca și femeile să aibă drept de vot.”

 Foto: Northfoto

Irina Munteanu
skipped.hb@gmail.com