interviu-ivana-mladenovic-soldatii-poveste-din-ferentari

Interviu cu Ivana Mladenovic: Soldații. Poveste din Ferentari

Ivana Mladenovic
„Dacă aș ascunde realitatea, ea nu ar înceta să existe”

Intră din 2 februarie în cinematografe filmul Soldații. Poveste din Ferentari, în regia Ivanei Mladenovic, după romanul omonim publicat în 2013 de Adrian Schiop. Cu o distribuție formată din actori neprofesioniști (Adrian Schiop, Vasile Pavel-Digudai), debutul în lungmetrajul de ficțiune al regizoarei cu origini sârbești surprinde povestea neconvențională dintre un intelectual ajuns în cartierul de la marginea Bucureștiului pentru a documenta o lucrare de doctorat despre manele și un fost pușcăriaș, pe fundalul unei lumi dominate de sărăcie și de pitoresc.

interviu-ivana-mladenovic-soldatii-poveste-din-ferentari

 

FERENTARI, PLATOU DE FILMARE

Soldații. Poveste din Ferentari. Începutul. Când ești începător, cel puțin în situația mea, cel mai greu lucru a fost să decid care e subiectul sau povestea pe care aș vrea să o spun. Pentru că la început vrei să spui totul în primul film; toate lucrurile care te preocupă. De la scrierea unui scenariu până la filmare de obicei este o perioadă foarte lungă, în jur de doi-trei ani, și atunci trebuie să te asiguri că povestea pe care vrei să o spui o să poată să te țină atât de mult timp interesat. Așa a fost cu Soldații. Din momentul în care am citit cartea, am știut că vreau să o transform în film. Lumea despre care Adi a povestit în carte era foarte aproape de lumea în care am petrecut destul de mult timp făcând primul meu documentar, Turn Off the Lights. Alberto, personajul din cartea și filmul Soldații. Poveste din Ferentari, dar și tinerii din Turn Off the Lights au încercat să se adapteze la societate după o perioadă petrecută în închisoare. Motorul din Soldați fiind povestea de dragoste dintre Adi și Alberto.

Ivana Mladenovic, în Ferentari. Am petrecut destul de mult timp în cartier mergând cu ARAS-ul (Asociația Română Anti-SIDA) una dintre puținele organizații care practică principii de harm reduction. Oamenii ăștia sunt îngeri care îi ajută cu adevărat pe cei mai vulnerabili din cartier. Așa am început: cu ei mergând cu ambulanța. Apoi cu Mădălina Botoran, legătura mea cea mai importantă cu Ferentariul, cu care am mers să discutăm cu oamenii de acolo, să căutăm actori și locații și, pur și simplu, să petrec mai mult timp cu ei. Cartierul e plin de viață. Adi a descris asta destul de bine în carte. În roman, cartierul e mult mai prezent. În film am ales să nu mă concentrez atât de mult pe problemele cartierului, acestea fiind întotdeuna într-un plan mai îndepărtat, prim-planul fiind povestea lui Adi și a lui Alberto. Abia din povestea lor de dragoste începi să înțelegi pas cu pas și cum stă treaba cu cartierul, cu homosexualitatea, banii, sărăcia.

În festivaluri: Toronto (premiera internațională), San Sebastian (mențiune specială a Premios Sebastiane, secțiune dedicată filmelor LGBTI), Namur (Prix Découverte).

Cred că filmul a fost primit bine, cel puțin așa am perceput eu. Poate pentru unii a fost prea dur, încă nu reușesc să înțeleg de ce. Mă rog, sunt și oameni care îl văd tandru, delicat și amuzant pe alocuri și asta mă bucură. Dar întotdeauna îmi este greu să înțeleg oamenii care se supără pe filmele care arată realitatea și îi percep pe realizatorii filmelor ca fiind responsabili pentru diferitele probleme cu care societatea se confruntă. Dacă aș ascunde relitatea, ea nu ar înceta să existe.

Provocare. Ce a fost cel mai dificil?

Filmul a fost o provocare, într-adevăr. Nu cred că am fost conștientă cât de greu va fi până în momentul începerii filmării. Oricum nu aș fi dat înapoi, doar că atunci a început să fie cel mai clar cu cât de multă răbdare trebuia să mă înarmez pentru lucrul cu actori neprofesioniști. Relația dintre Adi și Alberto, pe care trebuia să o fac credibilă, a fost și cel mai frumos și cel mai dificil lucru.

Marginalii. Filmul surprinde și o dublă lume a unor minorități – lumea romilor din Ferentari, dar și cea homosexuală.

Soldații. Poveste din Ferentari e despre o relație dintre Adi (rolul interpretat de Adrian Schiop însuși, scriitorul cărții), un academician din clasa de mijloc care se îndreaptă spre Ferentari pentru a scrie un doctorat despre manele și Alberto (Vasile Pavel Digudai) un fost pușcăriaș care a petrecut 14 ani în închisoare. Alberto se oferă să îl pună pe Adi în contact cu un producător de manele. Cât de puțin probabil ar părea ca un cuplu, romantismul înflorește între ei. Deși povestea se întâmplă în unul dintre cele mai sărace cartiere din România, Soldații nu se dezvoltă într-un portret pitoresc al sărăciei, ci mai degreabă arată diferențele puterii și ale politicii culturale dintre Adi și Alberto. Voiam să arăt că sărăcia nu este o sursă de magie. A fi sărac sau dependent din punct de vedere economic generează un nivel foarte scăzut al stimei de sine, care duce din nou la marginalizare.

Manelele. Cum au fost aleși cântăreții din film?

Cu manelele m-am întâlnit pentru prima dată când am început să fac documentarul în închisorile României. Acum 10 ani am început să fiu mai atentă la genul ăsta muzical, gen pe care-l ascult și astăzi. Adi în schimb a investigat mai detaliat scriind și doctoratul de manele acum și publicat – Șmecherie și lume rea (ed. Cartier, 2017). Nici mie și nici lui genul acesta nu ne este străin. Cântăreții și personajele din film sunt oameni cu care m-am întâlnit în investigațiile din trecut. Pe partea feminină apar cântăreața Narcisa cu formația familiei împreună cu dansatoarea Cristina Pucean, cu care am colaborat în trecut la diverse clipuri video. Ea e ultima Miss Piranda, titlu pe care l-a câștigat doi ani consecutiv. Ea e în primul meu video art pe care l-am făcut în colaborare cu Salonul de proiecte din București. Cu celelate personaje și melodii am facut în felul următor: în secvența în care știam că va apărea muzica, încă din casting îmi plăcea să întreb actorul care interpretează un anumit rol care e maneaua lui preferată. Ascultam muzică la casting și apoi le alegeam împreună. Așa am mai aflat de multe manele de care nici nu aveam habar.

Câtă dragoste încape în filmul tău și cum poate schimba mentalități această poveste?

Inima filmului și cele mai pline de căldură scene sunt cele ale lui Adi și Alberto în parc sau când doar chill-uiesc în apartament sau plimbându-se cu zâmbetul pe buze. Cred că e atâta dragoste cât e și spectatorul pregătit și dispus să vadă.

interviu-ivana-mladenovic-soldatii-poveste-din-ferentari

CINEMA INSPIRATION

Lumi dure. Primul tău film de ficțiune surprinde o lume deloc blândă, primul tău documentar de lungmetraj era despre eliberarea din închisoare a unor tineri romi…

În timpul studiilor din București, documentarele mi-au mers mai bine cumva. M-am simțit mai liberă. Documentarele mele scurte au fost mult mai bune decât cele scurte de ficțiune. Florin Șerban (regizorul filmului Eu când vreau să fluier, fluier) s-a uitat la documentarul meu de 13 minute pe care l-am filmat în Kladovo, orașul meu natal. A fost o mică lucrare autobiografică a reacției tatălui meu, când a aflat că am părăsit studiile de la Facultatea de Drept din Belgrad și m-am dus în România pentru a studia regia. Acest film a fost foarte emoționant pentru Șerban care a ajuns la concluzia că eu sunt persoana potrivită pentru a face un film despre tinerii deținuți și nu aș fi cineva care ar condamna acești oameni. M-a sunat și am început colaborarea. Turn Off the Lights este despre tinerii deținuți care încearcă să se adapteze societății după ce au ieșit din închisoare. Am lucrat la documentarul ăsta aproximativ trei ani, așa că toate acestea s-au extins la următoarele mele proiecte de film. Chiar dacă abordarile noastre au fost diferite, colaborarea cu Florin Șerban a avut o mare influență asupra a ceea ce am făcut mai târziu.

Influențe. Cât din originile tale sârbești consideri că se reflectă în cinematografia ta? Ce altceva te-a influențat făcându-te să devii regizoarea de azi?

Sunt regizori din Serbia, și nu numai, din anii ’70, care au combinat mult ficțiunea cu documentarul. Ăsta e stilul cu care am crescut vizionând filme. Vreau să îi menționez pe Aleksandar Saša Petrović  (Am întâlnit și țigani fericiți, 1967) sau Dusan Makavejev (Misterele organismului, 1971). Îmi place mult noul val românesc și l-aș menționa aici pe Radu Jude, pentru simplul fapt că tot timpul încearcă lucruri diferite și mi se pare că se joacă și riscă mai mult. În general, mă inspir din orice, cărți și mai ales din filme documentare.

Real life. Cât de diferit arată viața ta față de filmele tale, cum e o zi obișnuită pentru tine?

Din păcate acum e perioada scenariilor. Trebuie să termin noul scenariu ca să pot atrage finanțări pentru următorul proiect, chiar dacă știu că pentru felul în care eu lucrez, lucrurile magice se întâmplă chiar în timpul filmării și pe teren. Mă rog, se întâmplă uneori să fie și ceva neașteptat de bine scris și să fiu extrem de plăcut surprinsă. Cel mai mult timp petrec cu Adi Schiop, cu care am scris la Soldații și cu care scriu și la noul proiect. De obicei, îl aștept să apară și să ne apucăm de treabă. Vreo șase ore pe zi. Apoi mă văd cu prietenii sau văd un film. Adi e destul de prezent în viața mea, așa că mi-a apropiat și iubirea pentru Michel Houellebecq. Acum sunt la a treia carte a lui. Dacă ies prin București, în ultima vreme îmi place să petrec la MACAZ – Bar Teatru Coop. Îmi place tot ce fac ei. Pe lângă asta, abia aștept joi seara, să mă duc la o sală mică de sport din Drumul Taberei unde joc volei.

 

Foto: Andrei Runcanu

Irina Munteanu
skipped.hb@gmail.com