Ioana Iacob

All eyes on her: actrița Ioana Iacob răspunde la întrebările GLAMOUR

Cine este Ioana Iacob, actrița din filmul Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, regizat de Radu Jude și recompensat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary? 

O nouă apariție feminină atrage atenția în cinematografia autohtonă odată ce noul film semnat de Radu Jude cucerește publicul internațional și critica de specialitate. În rolul protagonistei, Ioana Iacob (38 de ani), actriță a Teatrului German de Stat din Timișoara, despre al cărei joc presa străină nota că este unul „captivant și natural”.

Lungmetrajul, propunerea României pentru nominalizările la Oscar, la categoria Cel mai bun film într-o limbă străină, intră în cinematografele de la noi pe 28 septembrie, aducând în prim-plan, sub pretextul realizării unui spectacol de stradă, lupta de la Odessa din al al II-lea Război Mondial și atitudinea autohtonă, mioapă, față de Holocaust. Și tot în această toamnă, din 4 octombrie, pe Ioana o veți regăsi în spectacolul de teatru documentar Jurnal de România. Timișoara (regia: Carmen Lidia Vidu). Fiți cu ochii pe ea!

M-am născut, am copilărit și trăiesc în Timișoara. De la grădiniță am început să învăț limba germană, apoi am urmat școala primară, gimnaziul și liceul tot în limba germană. Cred că părinții și-au dorit să emigrez, dar asta nu s-a întâmplat. Am un frate cu șapte ani mai mare decât mine care, s-a ocupat de educația mea muzicală punk-rock și, cu tot cu ciondănelile inerente între frați, am avut o relație bună cu el și o copilărie fericită.

Am făcut destul de mult sport, schi și tenis de câmp, dar când s-a pus problema să îmbrățișez o carieră sportivă în tenis am întrerupt brusc și m-am îndreptat către medicină. La fel de brusc am abandonat și cariera în medicină când, în clasa a XI-a, am intrat în trupa de teatru a liceului. După prima întâlnire cu actorul care coordona această trupă, mi-am anunțat familia că am să dau la actorie. Nu știu ce am avut în cap, nici măcar nu-mi pusesem problema dacă am talent sau dacă m-am gândit la asta, nu a contat oricum în acel moment. Încă mă mai întreb acest lucru.

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Cred că principala provocare pentru mine a fost perioada de documentare și pregătire pentru filmări. Am vrut să înțeleg toate detaliile legate de evenimentele istorice dezbătute în scenariu și am petrecut mult timp citind. Apoi m-am ocupat de text. Este vital să ți-l însușești atât de bine încât să nu mai trebuiască să te gândești la el, să poți fi liber, să fie al tău.

Perioada de filmare a fost minunată și destul de amuzantă în general. Am cunoscut oameni extraordinari și foarte diferiți și am lucrat bine împreună. Aș repeta oricând această experiență, în aceeași formulă. Personajul meu, Mariana, este unul foarte ofertant și cât se poate de real, este extrem de determinată pe plan profesional, nu se lasă intimidată și nu acceptă compromisuri. Pe plan personal insă, altfel stau lucrurile, dar asta o face și mai interesantă.

Karlovy Vary și Globul de Cristal. Am așteptat cu nerăbdare să văd varianta finală a filmului și a fost foarte emoționant pentru mine. În sala de cinema plină, cu atâția oameni în jur, nu e prea comod să vizionezi filmul la care ai lucrat, și după proiecție m-am simțit de parcă jucasem la propriu, pe scenă, în real time, timp de două ore.

M-am bucurat mult de acest festival și de reîntâlnirea cu echipa, cu Radu, Ilinca, Alex, Ada, Carla, Cătălin. Am petrecut timp cu ei, ne-am cam distrat, ce să zic. Vestea că am câștigat marele premiu am primit-o de la Ada Solomon. Cred că am zis ceva de genul WOW, pe bune? Serios! Ce tare!, nu mai știu, dar a fost o mare bucurie.

 Ioana Iacob, actrița din filmul Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

Timp liber. Încerc să-mi petrec cât mai mult timp cu familia, cu Alex, soțul meu, cu fetița noastră de șase ani și, mai nou, un labrador negru. Îmi iese când nu am mult de lucru, repetiții, spectacole, deplasări. Regret că nu prea reușim să facem mai multe excursii împreună la sfârșit de săptămână, căci deși am un program flexibil, e mai degrabă haotic și greu de planificat. Îmi plac vacanțele noastre, dar am mare nevoie să lucrez, altfel mă deprim.

Teatru. Joc la Teatrul German de Stat din Timișoara exclusiv în limba germană, dar cu subtitrări în limba română. Până la urmă, aici se fructifică exclusiv toate cunoștințele mele de germană. Începem stagiunea în septembrie cu câteva spectacole mai vechi, iar la începutul lui octombrie avem prima premieră – Jurnal de România. Timișoara, un spectacol de Carmen Lidia Vidu.

N-aș putea să spun care este cea mai frumoasă întâmplare legată de scenă, s-au adunat multe de-a lungul timpului, dar ce mă frapează plăcut de fiecare dată e cum, în această meserie, oricât de lungi ar fi repetițiile, nu obosești. Asta, desigur, atunci când lucrurile funcționează, căci trebuie să recunosc că sunt și producții la care mă plictisesc îngrozitor.

Modele. Sunt actrițe pe care le apreciez foarte mult, nu le-aș numi modele, nu știu dacă am modele. Învăț mult și de la partenerele mele de scenă, nu doar de la actrițe renumite. Totuși, dacă e să dau nume, aș zice Juliette Binoche. Am rămas cu ea în cap de ani buni. Mă interesează universul ei, acea combinație de inteligență și mister, cred.

Femei în cinemaul românesc. În general lumea în care trăim este dominată de bărbați în majoritatea domeniilor, nu cred că doar la noi este așa și nici nu știu cum s-ar putea rezolva situația asta, dar cu siguranță e o cale lungă de bătut. În teatru este la fel, profesoara mea de actorie îmi spunea că teatrul universal este scris pentru bărbați. Noi, actorii, prin natura meseriei, nu ne prea putem alege personajele pe care le interpretăm, putem doar să ni le dorim. Cred că am învățat să mă detașez de roluri și să conteze mai mult cu cine lucrez, dar în cazul de față pentru mine s-au potrivit chiar toate și sunt recunoscătoare pentru asta.

Timișoara culturală. Pomeneam ceva mai sus că urmează să avem o premieră – Jurnal de România. Timișoara. Este un spectacol care plasează actorii în raport cu orașul în care trăiesc. Pentru mine, Timișoara este orașul în care m-am născut și trăiesc, motiv pentru care nu știu cât de obiectivă pot fi. Nu pot să-l privesc din afară. E ca și cum te vezi zi de zi și peste timp nu poți pune degetul cu precizie pe ce și când s-a schimbat.

Acest titlu de Capitală Culturală Europeană este o provocare pentru oraș. Deocamdată, din păcate, nu este prea vizibil cum se implementează proiectul cu care am câștigat, dar sper să avem parte, pe plan artistic, de toate beneficiile pe care acest titlu le-ar putea genera.

Lumea filmului. Lumea filmului românesc nu-mi este foarte cunoscută. Ca în orice alt domeniu, și în film văd oameni talentați, curajoși și un potențial enorm. Îmi doresc să nu se risipească.

România (ne)ofertantă. Văd o Românie scindată, paradoxală, mascată cu un fals patriotism și din păcate nu neapărat mai liberă decât acum 100 de ani. Văd un sistem educațional la pământ, lucru care nu îți permite să debordezi de optimism. Un loc ofertant pentru artiști? Mda.

Foto: Lorena Dumitrașcu, Silviu Ghetie/Hi Film Production

Tags:
roxana.cornac
roxana.cornac@glamour.ro