Curat curatoriat – despre oamenii care ne arată cum să privim lumea

Ce vezi atunci când intri într-un muzeu?
Ce-ți șoptesc statuile din piața publică?
Dar artistul acela nou, conceptual? Am stat de vorbă cu oamenii care modelează modul în care privim lumea și care ne ridică întrebări fără să caute neapărat răspunsuri.

Caută cuvântul „curator“ în DEX și vei da peste câteva definiții juridice și o aluzie fadă la zona culturală: „Îngrijitor, responsabil [al unei case memoriale]“. Nu tocmai edificator. De altfel, până anul acesta nici pentru nomenclatorul meseriilor nu părea să prezinte prea mare interes: astfel puteai găsi curatorul laolaltă cu alte ocupații desuet culturale, când alături de arhivari, când de bibliotecari, niciodată singur. Abia în primăvara acestui an se introduceau noțiuni exotice precum „manager cultural“, „curator“ sau „specialist educație muzeală”, lucru bizar, dacă ne uităm un pic în jur. Pentru că uitându-ne, vedem nopți pline de galerii independente, pavilioane de artă care schimbă orașul, artiști și ilustratori aproape ridicol de talentați, conferințe și ateliere dedicate designului sau ilustrației și o efervescență de evenimente culturale în spații neconvenționale. Și pentru că în spatele tuturor acestor semne de exclamații care plutesc asupra spațiului public se află o mână de oameni dedicați care selectează, modelează și generează noi moduri prin care să ne uităm la lume, am decis că ei sigur au niște definiții mai bune pentru ce fac. În continuarea programului artistic, Simina Bădică, Ioana Ciocan, Corina Bucea, Alexandra Manole și Ramona Chirica își expun istoriile și viziunile curatoriale, într-un tablou cu perspectivă locală.

„Te rog eu, nu le agăța frumos pe pereți într-o sală goală“

Simina Bădică nu a crescut visând la meserii boeme sau incursiuni culturale – „ca mulți alți copii din generația mea am crescut cu „trebuie“ în brațe. Așa că am fost și premiantă și olimpică și tot ce trebuia să fiu.“ Istoria ei personală cu muzeele era una mai degrabă plictisită: „când am început eu facultatea (de Istorie), în 1999, nu cunoșteam cuvântul curator. Și nici muzeele nu prea îmi plăceau. Dar am intrat într-un muzeu care m-a fermecat, Muzeul
Țăranului Român, și printr-un noroc am ajuns să îi cunosc și pe cei care creau, zi de zi, miracolul de la MȚR. Acolo, la muzeu, totul părea posibil. Orice idee, oricât de năstrușnică, orice întrebare era legitimă. Am ajuns să asociez această libertate cu ideea de muzeu. Am fost, pur și simplu, foarte norocoasă să o cunosc pe Irina Nicolau în anii când orice astfel de întâlnire contează enorm.“ Drumul Siminei a dus-o la un doctorat în istorie la Central European
University din Budapesta și a trecut printr-o teză pe subiectul muzealizării comunismului în România anilor ’50 și ’90. La curatoriat a ajuns trecând printr-un burn-out academic și dintr-o nevoie de ceva palpabil: „așa că am bătut la poarta MȚRului unde știam eu că se lucrează și cu mâinile, și cu sufletul, nu numai cu creierul. Nu m-am gândit că o să fac expoziții, m-am gândit că o să fac și eu «ceva». Primul «ceva» a fost în 2007, o expoziție de fotografie a unui antropolog francez, Jean Cuisenier. Buget zero, timp de lucru o lună și o singură indicație-rugăminte din partea Ioanei Popescu (etnolog, curator și mentor): «Te rog eu, nu le agăța frumos pe pereți într-o sală goală.»“ Rugăminte care nu putea să sune mai bine pentru un om care voia să se joace liber în spațiul de povestire al unui muzeu: „mi-a plăcut atât de mult să îmi imaginez și apoi să desenez, să mai momesc oameni să mă ajute, să găsesc soluții pe parcurs, să mă descurc cu ce am, nu cu ce aș putea avea, încât nu am mai reușit să refuz niciun proiect de expoziție.“ De atunci, Simina a curatoriat expoziții despre mineriade sau despre culegerea datelor statistice și sociologice din timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul Ucrainei de azi (În urma acului. Românii de peste Bug, 2014). A
încurajat altfel de interacțiuni dintre publicul larg și imaginile de arhivă a MȚR, în cadrul proiectului Imaginea-Martor- Ateliere de arhivare performativă anul trecut, iar cel mai recent i-a provocat pe bucureșteni la un exercițiu de imaginație și de curiozitate antropologică reflectivă în expoziția Muzeu3017. Bucureștenii și domiciliile lor la începutul secolului XXI. Subiectul locuirii este văzut în această expoziție prin distanța a 1000 de ani, iar Simina descrie proiectul ca fiind „cel mai îndrăzneț la care am participat până acum, poate și pentru că s-a desfășurat în afara spațiului muzeal clasic. Am fost găzduiți de un spațiu industrial în transformare, spațiul MATER să expunem o cercetare antropologică despre locuire, cercetare care nu a produs o colecție de obiecte ci doar imagine, text și sunet.
Penuria de artefacte ne-a făcut să ne gândim la muzeele de arheologie, cele care expun preistoria omenirii construind imagini ale vieții cotidiene din trei cioburi și un vârf de săgeată. Ne-am întrebat ce ar înțelege oamenii viitorului despre București dacă ar avea la dispoziție doar această cercetare și câteva obiecte aleatoriu păstrate (un papuc, un desfăcător de bere, o oglindă, un bibelou, un furtun de grădină). Și neam lăsat imaginația să zburde. Am dorit
ca vizitorii să înțeleagă că muzeele conțin o doză mult mai mare de ficțiune decât ne imaginăm îndeobște. Și vorbesc de ficțiune în cel mai bun sens al termenului. Muzeul este o lume în care vizitatorul este personaj, nu doar spectator: așa a fost Muzeu3017 și așa sunt muzeele bune în toată lumea.” Și dacă vizitatorul este un personaj în lumea
muzeelor, curatorul este, în viziunea Siminei, un povestitor care folosește obiecte în loc de cuvinte, creând o lume și vorbind „o limbă imposibilă, limba obiectelor, el încearcă să fie un fel de traducător pentru muțenia lor“, lucru deopotrivă înfricoșător și fascinant. De altfel, ce o atrage cel mai mult la această meserie este „echilibrul obținut din încleștarea a două forțe: materialitatea și fragilitatea artefactului versus imaginația și creativitatea curatorială care
îl poate falsifica sau, dimpotrivă, potența“. Acest întreg proces curatorial, munca pe care o presupune și muzeologia constituie și subiectul cursului pe care Simina îl predă în cadrul masterului de Studii Vizuale și Societate de la SNSPA, în încercarea de a forma nu curatori, ci, „mai degrabă vizitatori cu un acut simț critic și profesioniști care
devin conștienți de potențialul muzeului și al expozițiilor“. (Iar ca fostă studentă, pot confirma că nu m-am mai uitat de atunci la fel la vreo expoziție.) Și întrucât curatorul din ea dialoghează veșnic cu istoricul, am rugat-o pe Simina să mai facă un exercițiu de imaginație într-un muzeu al viitorului, în care ar fi expus un exemplar simbolic al curatorului român. Rezultatul „ar fi probabil un scotch dublu-față și lângă el ar scrie: Obiect multifuncțional aparținând unei bresle recent identificate – curatorul secolului XXI beneficia de educație superioară dar la intrarea în breslă i se înmâna o rolă de scotch dublu-față. Nedumerit dar înarmat cu acest accesoriu, tânărul ucenic
lipea foi A4 cu text mărunt pe pereții sălilor de expunere până când împlinea vârsta de pensionare și i se permitea, cu
mare pompă, în ultima zi de muncă, accesul în colecțiile muzeului.”

„Artă. Artă. Artă.“

„Mama mea a încercat fel de fel de cursuri cu mine. De fiecare dată eu întrebam când pot să mă întorc la cel de pictură. Deci asta am făcut“. Așa începe traseul Ioanei Ciocan printre cursuri de pictură, continuând prin Liceul Nicolae Tonitza, Universitatea de Arte București, două burse în Danemarca și Marea Britanie, ajungând în final în stația curatoriatului independent, „din plăcerea de a căuta, descoperi, ordona.“ Întoarsă în țară, prin vara anului 2009, toate drumurile păreau să o ducă spre fosta Piața Scânteii, unde soclul de granit pe care cândva se aflase statuia lui Lenin stătea înțepenit, măreț și inutil în soare, în timp ce Ioana se întreba de ce nu pune nimeni, totuși, o altă sculptură în loc. „Cumva, soclul ăla de granit m-a ales pe mine să-l moșesc. Așa a pornit primul program de artă în spațiul public din România, Proiect 1990, pentru că eu m-am încăpățânat să transform un soclu care era abandonat de când Gigi Macaragiu, un popă, și mii de oameni l-au dat jos pe Lenin de pe el în martie 1990. Și l-am transformat în spațiu de expunere cu caracter temporar. Am pornit Proiect 1990 fără nicio finanțare, fără doritori să expună pe un loc asociat profund cu dictatura lui Ceaușescu. Totul legat de acest proiect a fost neașteptat: participarea și dragostea publicului, implicarea artiștilor și mai ales ecourile pe care acesta încă le are sunt fantastice. Proiectul a însemnat patru ani, 20 de proiecte, o expoziție internațională la muzeul Beelden aan Zee din Haga, un volum apărut la editura Vellant, zeci de articole în presă, mențiuni în lucrări de licență și articole internaționale – o istorie pragmatică a unei pasiuni.“ Pragmatismul însoțește și modul în care explică, punctual, ce presupune meseria de curator: „ca o regulă generală, curatorul alege tema expoziției dorite; un spațiu expozițional potrivit temei; caută
artiști care să producă lucrări speciale pentru expoziție sau pe cei care au deja lucrări care se potrivesc temei; scrie textele de sală – cele pe care vizitatorii le citesc pentru a înțelege mesajul dorit, textele catalogului; panotează expoziția în funcție de cum dorește ca expoziția să fie citită și de spațiu; este implicat în comunicarea evenimentului
și în strângerea de fonduri pentru a face expoziția posibilă.“ La fel de clar trasează și rolul artei în spațiul public: de a da orașul înapoi locuitorilor săi, de a-l scoate de sub un strat haotic de reclame, formulări incoerente și multe, multe mașini, și de a-l face, din nou, vizibil – „arta în spațiul public ar trebui să aducă oamenii împreună, să creeze spații comune unde oamenii să se întâlnească, nu să se învârtească mașinile în jurul ei.“ Artistul ar trebui de asemenea să fie cât mai implicat și să își asume rolul de activist, pentru că „el este cel care poate aduce o schimbare, arta lui să ridice întrebări în permanență.“ Ioana a continuat să lucreze cu aceste întrebări, mai ales că în vara lui 2014, după încheierea Proiectului 1990, a fost invitată de către fondatorul Art Safari, Alexandru Baldea să preia conducerea
pavilionului de Artă București. Așa a început o altă etapă a aventurii curatoriale:„știam că piața de artă e mică, dar formată din galeriști buni și artiști doritori să vândă, dar și dintr-un public neobișnuit să viziteze expoziții, iar cultura este încadrată, de către cei care ne conduc, undeva la pierderi.“ Tot o pierdere părea și ideea de a ține ediția din 2015 a pavilionului în garajul Ciclop, însă succesul a fost pe măsura curajului de a schimba unghiul din care privim arta:
20 000 de vizitatori și un an mai târziu se organiza cea mai mare expoziție dedicată Centenarului Dada din România, iar Palatul Dacia-România din Centrul Vechi se scutura de praf și de uitare pentru o ediție care avea să atragă 25 000 de vizitatori. În același spirit, anul acesta, „timp de o lună Art Safari a ocupat o altă clădire abandonată din centrul Bucureștiului – Galeriile Kretzulescu – aflată în imediata vecinătate a Muzeului Național de Artă al României și a strâns aproximativ 28 000 de vizitatori.“ Deși numărul vizitatorilor crește de la an la an, lupta este departe de a fi câștigată: „limite vor exista întotdeauna și este bine că ele să existe. Cultura are nevoie de cultivare, nu apare peste noapte. Cum nici pasiunea pentru ea, sau înțelegerea ei. Pentru că nu au intrat în contact cu arta de mici, oamenii  se tem de ea, nu știu ce trebuie să facă. Așa că învățământul este esențial. Programul Școala Altfel trebuie să se repete, copiii trebuie să vadă cât mai multe, să experimenteze.“ Probabil că tocmai de aceea Ioana și-a asumat și acest rol de educator și predă la Universitatea Națională de Arte, iar în misiunea sa de a contribui și la modelarea orașului, a fost de asemenea implicată în prima fază a proiectului de candidatură a Bucureștiului pentru Capitala Europeană
2021. De altfel, ce o ține cel mai mult ancorată în această profesie este o combinație: între contactul și dialogul cu artiștii, între descoperirea artiștilor tineri și întrebările ridicate de ei, pentru ca la final provocarea de a aduce aceste întrebări în fața publicului să revină curatorului. Și pentru că „o expoziție trebuie să ridice probleme, iar funcția estetică, cea de încântare, trebuie să fie prezentă, dar să nu primeze.“

Uneori artist, alteori tehnician

Corina Bucea este manager cultural și unul dintre membrii fondatori Fabrica de Pensule, spațiu înființat în 2009 în Cluj ca un proiect colectiv dedicat artei contemporane, reunind galerii, artiști și evenimente, coagulând comunități și idei. De altfel, ea și descrie începutul Fabricii de Pensule ca fiind momentul decisiv pentru cariera sa, „când
am avut sentimentul profund că fac parte dintr-o mișcare importantă, dintr-o comunitate puternică, și că proiectul nostru are o relevanță mare. Asta mi-a dat încredere și curaj.“ Ultimii ani au găsit-o colaborând în diverse roluri cu proiecte care au reprezentat România la Bienala de Artă și cea de Arhitectură de la Veneția, fie că vorbim de expoziția O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneția din 2013 a Alexandrei Pirici și a lui Manuel Pelmuș, de Adrian Ghenie, Darwin’s Room, din 2015, Selfie Automaton din 2016 sau cea mai recentă, Apariții, de Geta Brătescu. CV-ul ei continuă cu diverse proiecte internaționale, burse, inițiative independente și educație culturală. Înainte ca toate acestea să se întâmple însă, a crescut fiind convinsă că va ajunge avocat, medic sau profesoară, în cel mai bun caz: „până am terminat facultatea (de filosofie, la Cluj și Lyon) nu cred că știam că există joburi ca manager cultural sau
curator, așa că asta nu a fost pentru mine niciodată un scop precis, mai degrabă un parcurs firesc. De multe ori, am impresia că alegerile pe care le facem ne conturează viitorul prin refuzurile pe care ni le asumăm – de a studia Dreptul, așa cum mă încurajau părinții, de a mă limita la ceea ce făceam în facultate, așa cum părea firesc, de a căuta un job confortabil, așa cum pare normal. Cred că singurul lucru de care am fost dintotdeauna convinsă e că vreau să lucrez nu doar pentru a supraviețui, ci pentru că sunt mânată de ceea ce mă pasionează. Și, în plus, cred că pe undeva mi-am dorit întotdeauna să călătoresc și să fiu înconjurat de oameni faini, iar ambele sunt în ultimii ani parte din «fișa postului».“ Călătoriile au dus-o și în Franța și Anglia, unde a studiat management cultural și unde a profitat de contactul cu alte medii, de întâlnirile cu oameni care alături de studii au influențat-o și i-au oferit o direcție. Vorbind despre ce o motivează, Corina se întoarce la „munca în sine. Mă motivează oamenii asupra cărora
ceea ce fac are un impact și acea senzație că ideile mele și ale celor din jurul meu produc un rezultat pozitiv în oameni, în societate. Cred că arta și cultura au puterea efectului fluture în lume – fie că ești în Paris, în Cluj sau în Telciu, oricât de izolată sau singulară poate părea acțiunea ta, ea poate avea un ecou puternic în jur.“ Totodată, însă, o sperie ritmul foarte rapid în care se produc schimbări în lume, juxtapus timpului și efortului uneori agonizant de lente și de greoaie, necesare atingerii unui scop palpabil. „Mă mai sperie că noi, cei care lucrăm în sectorul cultural, încă suntem definiți de precaritate, instabilitate și o poziție foarte vulnerabilă – socială, economică, politică. Iar dacă mă uit undeva adânc în mine, cred că o teamă constantă e că aș putea ajunge odată în situația în care ar trebui să renunț să fac ceea ce îmi place și ceea ce cred că am învățat să fac bine, pentru că nu îmi voi mai «permite» să lucrez într-un astfel de domeniu.“

Instabilitatea domeniului se extinde dincolo de latura financiară până în pânzele unei acrobații dublate de un joc al rolurilor de „om bun la toate“: „când am început să lucrez în acest domeniu discuțiile cu părinții mei, care încercau să înțeleagă cu ce mă ocup de fapt, au fost un adevărat test. Managerul cultural din mine s-a conturat pe parcurs în mintea lor prin cumulul de funcții – uneori păream director de program, alteori coordonator de proiect; uneori artist, alteori tehnician; uneori purtător de cuvânt, alteori funcționar.“ Însă în ceea ce privește asumarea unor politici publice, a dedicării unor programe educaționale, Corina nu consideră că dificultatea de a defini munca unui manager cultural sau de a trasa liniile clare unui domeniu ar fi de vină pentru incoerența sau lipsa unei oferte educaționale, de exemplu: „cred că totul se reduce la a înțelege rolul pe care arta și cultura în general îl au într-o societate normală – și aici cred că avem carențe de înțelegere, mai ales la nivelul politicilor publice. Cred că toate schimbările încep din educație – și pentru a le produce poate nici nu trebuie să ne imaginăm limite prea largi, fie instituționale, fie financiare. Mici schimbări de perspectivă, de priorități și de atitudine s-ar putea să provoace mai mari efecte decât ne putem imagina – priceless, ca în reclama la carduri.“
Neprețuită a fost și experiența lucrului, de fiecare dată diferit, la Bienala de la Veneția: „este genul de proiect în care deși de fiecare dată simți că ai mai acumulat cunoștințe și te-ai obișnuit cu contextul, mereu ești surprins de noi provocări, noi lucruri de învățat și noi situații cu care trebui să te confrunți.“ Despre expoziția Getei Brătescu, Apariții, din acest an, spune că a reprezentat un punct de cotitură, în care a decis că merită să-și investească toată
energia de care poate da dovadă și să pună pe stand-by orice alt proiect: „am simțit că un proiect de o asemenea anvergură, dedicat unei artiste pe care o admir atât de mult, merită tot efortul, iar de aici vine și motivația și satisfacția muncii.“
Uitându-se înapoi i se pare incredibil că a parcurs tot acest drum și oscilează între recunoștință pentru faptul că a răzbit și un sentiment de copleșire în fața atâtor lucruri care au mai rămas de făcut: „între sentimentele astea, cred că am învățat foarte mult – cel mai multe din eșecuri, încercări, experimente și teste care uneori nu știi exact unde o să ducă, dar te încăpățânezi să afli pe pielea ta. Cele mai grele obstacole sunt probabil limitările din noi și din ceilalți; dacă ar fi să dau un sfat Corinei de acum 10 ani, i-aș spune să nu asculte de toate temerile interioare, să nu se lase pradă descurajării sau neîncrederii, că ceea ce face e relevant –și să se uite mai mult la ceea ce lasă în urmă.
Dacă efectele sunt vizibile și schimbarea cât de cât palpabilă, atunci merită să mergi mai departe cu curaj.“

„Nu cred că există încă untraseu clasic al curatorului“

Asta susține Alexandra Manole, curator la Galeria Posibilă. Mai mult, consideră că ea însăși este într-o continuă schimbare și că procesul de învățare nu se încheie niciodată, posibilitățile de explorare profesională în acest domeniu fiind mereu deschise. A absolvit Facultatea de Istoria și Teoria Artei, la București, după ce părinții au îndrumat-o spre o zonă creativă – mai întâi cu un curs de arte în școala generală și apoi cu un liceu de profil, unde a descoperit că cel mai mult o atrage istoria artei: „m-a fascinat descifrarea și interpretarea unor lucrări care, până atunci, erau ca atare, realități vizuale nechestionate“. Licența a scris-o pe subiecte din avangardă, iar la arta contemporană a
ajuns prin prisma masterului de Comparative Arts and Media Studies din cadrul Vrije Universität (Olanda): „acesta m-a făcut să văd altfel lucrurile, atât din punctul de vedere al studiilor, cât și din punctul de vedere al contactului cu mediul artistic. Aici am văzut ce înseamnă lucrul într-o galerie, de la organizare de expoziții și evenimente, participare la târguri de artă, la împachetarea și depozitarea lucrărilor, totul fiind foarte activ și prezent. În Amsterdam m-am încărcat cu o energie de a explora ideea de expoziție ca mediu, o expoziție gândită ca un tot, cu un concept care reflectă aranjarea lucrărilor în spațiu și ține 100% cont de acesta.“ Experiența din Olanda, volatilitatea
și creativitatea domeniului, faptul că tot timpul poți face ceva diferit, au dus-o pe Alexandra către meseria de curator, momentul definitoriu fiind Lumea ca teatru de la Galeria Posibilă, expoziție ce face parte din proiectul inițiat de Matei Câlția, I II III IV V VI VII povești cu Ștefan Câlția. Galeria a pornit inițial în 2001 sub numele deINTERESE, fiind lansată de grupul de prieteni format din Oana Tănase, Gili Mocanu, Roman Tolici, George Vasilache, Dan Horja și Matei Câlția. Ulterior, în 2003, ea se transforma în Galeria Posibilă, fiind preluată exclusiv de Matei Câlția (galerist și curator), povestește Alexandra. „Încă de la început, galeria a apărut în lipsa altor spații de expunere. În cazul Galeriei Posibilă, se dorea a fi o galerie comercială, iar expozițiile puteau să ia orice formă: în această galerie se bat cuie, a fost de la început una din caracteristicile spațiului. La galerie, după 2006, s-a lucrat pe proiecte culturale și editoriale, interesul fiind de a promova un număr mic de artiști, susținuți prin toate mediile specifice. Acum, galeria e preocupată de înțelegerea și studiul peisajului, prezintă artiști ale căror lucrări permit discuții specifice artei contemporane și domeniilor conexe.“ Tot aici, Matei Câlția a avut inițiativa de a deschide Biblioteca de galerie, o bibliotecă specializată care să ajute artiștii și curatorii deopotrivă în cercetări pe teme legate de natură, peisaj și fotografie. Un alt proiect care susține masteranzii de arte plastice a început încă din 2001 și continuă aproape anual cu producția și promovarea unei selecții de lucrări de master, într-un efort al galeriei (și mai recent și prin sprijinul AFCN) de a lansa tinerii artiști cât mai bine pregătiți în lumea artei.

Alexandra și-a descoperit un întreg univers de posibilități explorând meseria de curator, iar cel mai tare o atrage „faptul că fiecare proiect e diferit și solicită un alt tip de gândire, cercetarea pe alte subiecte, negocierea pe alte bugete și sub alte condiții. La fiecare proiect apar situații unice. Mi-am demonstrat că poveștile lucrărilor pot fi
transmise mai departe, că se pot obține finanțări fără compromisuri de calitate și că ideea sau artistul poate cuceri un sponsor. Am aflat și că listele și calendarele sunt, uneori, cei mai buni prieteni.“ Tot aici a aflat și că lipsurile trebuie întâmpinate cu înțelegere și cu soluții, și că ține de fiecare să genereze lucrurile care nu există încă. Rolul artei în spațiul public transcende nivelul de modelare al spațiului, pentru Alexandra „importantă e producerea unei schimbări în mentalitatea trecătorului. Sper că sunt vizitatori care înțeleg arta lui Ștefan Câlția într-un context mai larg prin expoziția de la Muzeul Colecțiilor de Artă, Ștefan Câlția. Obiecte grăitoare; că cei care se întâlnesc cu un arbore bătrân îl privesc altfel, înțelegând totodată fotografia ca mediu, prin prisma proiectului Arbori Bătrâni a lui Florin Ghenade; că cititorii cărții Borrowed Territories au mai multe perspective asupra teritoriului împrumutat (antropologice, cinematografice) atunci când privesc fotografiile lui Lucian Bran; și, în fine, că fiecare proiect e revelator, educativ și plăcut pentru cei care-l întâlnesc.“ Și dacă ar fi să dea un sfat cuiva care își dorește să se apropie de arta contemporană dar nu știe exact de unde să o apuce, i-ar spune „să viziteze mult, să privească cu atenție și curiozitate. Să observe expoziții de artă contemporană deja cunoscute, să meargă la Bienala din Veneția, la Documenta și la muzeele de artă contemporană din lume, dar și în galerii, iar atunci când ajung într-o expoziție să chestioneze și să caute să înțeleagă conceptele curatoriale și artistice: de ce lucrarea are forma pe care o are? de ce pe acest perete și nu în altă parte?“. Doar așa conversația despre artă va putea merge mai departe.

„Să faci ceva să schimbi în frumos ce se întâmplă în jur“

Pe Ramona am cunoscut-o mai întâi la Cărturești: ea se ocupa de Atelierul de Print, eu de ROD, secțiunea de design românesc. Anul acesta am ajuns colege la același master de Studii Vizuale și Societate, la care tot ea m-a convins (și bine a făcut) să aplic într-un timp record. Pe lângă faptul că are mereu o super recomandare la îndemână și o vorbă bună în orice moment, face parte din acea categorie enervantă de oameni pentru care zilele par să aibă mai
multe ore, pendulând cu succes între munca de la galerie, expoziții, cursuri, organizări de conferințe, alte cursuri și tot așa. De expoziții am spus?
Să o luăm, însă, cu începutul, care o găsea pe Ramona la Facultatea de Geografie, o alegere undeva între pragmatism și confuzie, dusă de viață și de vânt preț de trei ani de licență și doi de master. Tot în acea perioadă a început să lucreze ca librar la Cărturești, unde era foarte fericită că în sfârșit avea cu cine să vorbească despre lucrurile care îi plăceau: „aveam pasiunea asta, eram hoarder de tot felul de lucruri care îmi plăceau mie de pe net și îmi plăcea să
descopăr tot felul de chestii, de la muzică la imagini, ilustrații, filme și să le împărtășesc cu ceilalți. Tot ce voiam era să realizez unde aș vrea să ajung și nu reușeam, mă chinuiam, dar nu îmi dădeam seama.“ Chinul a trecut-o prin niște corporații, apoi printr-o slujbă de copywriter, până la o agenție de PR a unor prietene și ulterior în minunata
lume nouă a freelancing-ului, până când planetele au binevoit să se alinieze pentru întâlnirea cu Cristi Dobrescu, cofondator al Atelierului de Print. Ramona deja avea board-uri întregi pe Pinterest cu ilustrații pe care și le dorea de la Atelier, iar Cristi rămăsese singur după ce partenerul său, Ionuț, se întorsese la munca în agenție în contextul în
care business-ul cu ilustrații nu dădea tocmai roade. A fost începutul unei frumoase prietenii și mai mult de atât: dacă inițial au stabilit că ea va face PR pentru Atelier și că el o va învăța Photoshop, pe parcurs Ramona a devenit mult prea implicată „în acest proces de reînviere a atelierului. Îmi plăcea foarte mult și nu puteam să îmi imaginez
cum ceva foarte drăguț și un loc așa de mișto ar putea să nu meargă mai departe. Nu aveam noțiunea eșecului în business, eram aeriană complet și aveam optimismul ăla stupid de la început. În avântul meu super mare de la început, orice chestie îi spuneam lui Cristi el zicea «da».“ Și primul „da“ mai serios a fost pentru ideea Ramonei de a
face o expoziție de ilustrații, în care să invite cei 15 artiși aflați la momentul respectiv în galerie să deseneze peste fotografiile lui Igu, în cadrul proiectului său București Optimist: „Am mers la Acuarela și s-au unit mai multe capete și mâini și tot, și am organizat expoziția asta. Am avut 20 de artiști (și din afara site-ului) pe care i-am ales eu, Cristi
și Alex de la Acuarela, care a mai avut câteva sugestii.“ Expoziția a fost un succes, speranța a revenit pe tărâmul firav al ilustrației și un an mai târziu, în 2013, Atelierul de Print se scutura de hainele vechi și se îmbrăca în noul brand Colorhood; de atunci a tot crescut și a ajuns în patru ani, la o selecție de 600 de ilustrații de la 55 de artiști care au primit „da“- ul lui Cristi și al Ramonei. Partea de curatoriat au făcut-o întotdeauna împreună, fiind tot timpul cu
ochii pe comunitatea de ilustratori și contactându-i pe cei care s-au evidențiat, care au dovedit o anumită constanță, și care păreau să se potrivească la talent, la vorbă, dar și la port într-o galerie construită ca o comunitate. Eticheta de „curator“ nu o încântă însă, „pentru că o simt așa cu foarte mare responsabilitate și oarecum pretențioasă, prețioasă, dar asta fac în mare parte. Mi-ar plăcea să fac doar asta dar trebuie să fac și tot ce este în spatele galeriei.“ Lucrurile
nu se opresc însă aici, iar în 2016 Ramona își deschide o firmă și, inspirată de lecturile despre agențiile de ilustrație din alte țări, devine la rândul ei agent – „cumva cu frică, pentru că la noi nu există așa ceva, și altcumva cu încântare tocmai pentru că nu există așa ceva, așa că de ce să nu fiu eu acest pionier? Și mi-am făcut (e mult spus) o agenție-studio de o persoană, Receptor, pe care am apucat să bifez câteva proiecte, printre care și Avon Inspiration Challenge
unde Loreta Isac și Cătălin Lartist au pictat live niște pânze la evenimentul de lansare a două parfumuri, lucrările fiind ulterior licitate pentru o cauză nobilă.“

Tot nobilă s-ar putea numi și cauza proiectului Visual Playground, o altă parte importantă din viața Ramonei (v-am spus doar că are mai multe ore în zi). Pornit ca un proiect alternativ de educație vizuală în cadrul unei asociații studențești și organizat de ilustratoarea Paula Rusu, Visual Playground s-a desprins de mama navă ca să devină mai mare, mai falnic, mai frumos. Așa se face că în 2015 se înființa Asociația Visual Playground, iar Ramona se alătura trupei de șoc formate din ilustratoarele Paula Rusu, Ioana Șopov și Evelin Bundur și fotografilor Cătălin Georgescu
și Romina Banu. Au urmat două ediții din această școală alternativă, cu invitați din lumea largă-„efectiv zeii la care se închinau toți ilustratorii din țară”, echipe de ilustratori, workshop-uri și conferințe pentru publicul larg, în care s-a lăsat cu transpirație, desene, vieți schimbate și ceva lacrimi în batiste de artiști. Visul Ramonei este ca treptat, capitala să devină „o bucățică, o bulă unde să se întâmple aceste lucruri de care să știe cât mai mulți oameni din jur“, practic o enclavă de graphic design și de frumos într-un colț de Europă. De altfel, comunitatea este foarte importantă pentru ea și se luptă să o creeze și să o țină vie: „colaborare și comunitate sunt două cuvinte pe care le-am învățat în
ultimii trei ani. Să știi cu cine și cum să lucrezi și să existe comunicare la nivel de comunitate, oamenii să vorbească între ei, să spună ce experiențe plăcute sau neplăcute au avut, să se rezolve anumite situații care pot fi interpretabile și să nu mai rămână fiecare izolat pe planetuța lui, cu gândurile și frustrările lui.“ Frustrările Ramonei, de exemplu, se învârt în jurul lipsei de timp de a pune în practică toate ideile, obstacolele de ordin financiar sau administrativ,
faptul că nu există un sistem. Tocmai în acest haos i se pare că rolul curatorului este cu atât mai important pentru că „de la haine, la muzică, la filme, la cărți, totul poate fi curatoriat de cineva. Sunt foarte multe platforme, nu știi de unde să îți iei informația și oamenii au nevoie de niște îndrumători, pentru că până la urmă asta faci, le arăți niște lucruri unor oameni.“
Și totuși, ce trebuie să facă un curator bun? „Să fie foarte ancorat în tot ce se întâmplă în domeniul pe care cumva îl reprezintă, să cunoască foarte mulți oameni, să vadă foarte multe lucrări, care uneori nu fac neapărat parte din contextul în care se învârte, pentru a căpăta și altfel de perspective. Să țină legătura destul de strâns cu oamenii pe care îi admiră și să facă ceva să schimbe în frumos ce se întâmplă în jur, să educe, să îi aducă pe cei mai buni în față
și să îi facă și pe ceilalți să aspire către ce e mai bine și mai frumos.“ Cu siguranță, mai mult decât definiția din DEX. Și dacă roluri și perspective sunt multe, dacă granițele dar și plasele de siguranță se joacă de-a v-ați ascunselea, un lucru rămâne cert: the eye has to travel și pentru asta avem nevoie de acești curatori-navigatori.

 

Ilustrații de Diana Barbu

 

Emilia Barbu
emilialaland@gmail.com