Irina Munteanu
|
April 8, 2021
What’s on your mind?
Lucrările Mirunei Radovici sunt un prilej de lungă introspecție

„Dar cu toate astea, mi-au dat lacrimile întorcându-mi privirea în stația de metrou când am simțit rucsacul devenind brusc mai ușor – fermoarul slăbise sub presiunea cu care îl închisesem peste ultimul și cel mai de preț locuitor al său la-ntoarcerea de la țară: ultimul borcan cu dulceață de fragi făcută de unchiul meu, acum scurgându-se printre cioburi și printre pașii indiferenți ai locuitorilor unui oraș care nu simțeau suflarea curată de pădure ce tăia prin mirosul stătut de metrou; nu știau cât însemna acel ciob de acasă pe care îl adusesem ca o mărturie a unei purități care acum, iată, binecuvânta micile pătrate portocalii ale pavajului de transport în comun // dar măcar pentru o secundă, Bucureștiul a devenit o clătită dulce cu gust de acasă.

Preț de numai o secundă, până când trecătorii, cu o atingere respectuoasă de pălărie către fostul posesor al borcanului și două suflecări de mâneci către Clătita Pământului, și-au scos degetele preferate și-au început să curețe farfuria pavată cu mici dale portocalii, ocolind atent cioburile. „Felicitările mele culegătorului, căci a nimerit cea mai bună zi din luna lui Cuptor! Le-am recunoscut după culoare”, spuse un bucureștean grăbit (și murdar de gem în colțul drept al gurii).”



Miruna Radovici e mereu cu ochii-n patru. Uneori după oameni și umanitate, după conexiuni și dialoguri, reflecții și intimități, alteori după „reclame care tac”, după „acele lucruri care nu spun ceea ce ar fi trebuit să spună”. Dar mai ales, așa cum mărturisește, după roz. Miruna se împarte între desen, pictură, fotografii și idei transcrise sub formă de versuri, pe care se ferește să le numească poezii. Rezultatul este un colaj de stări din care, cu fiecare secundă petrecută în plus, izbutești să mai identifici sau să extragi câte ceva neașteptat. Apoi se ivesc rând pe rând personaje compuse din frânturi de conversații, din apropieri sau din momente cotidiene, surprinse în toiul unor introspecții sau a unor frământări existențiale.
Sfârșitul lui 2020 și începutul lui 2021 și le-a petrecut la Galeria Posibilă, unde și-a expus proiectul de master și unde a continuat să lucreze, în timp ce culorile ei preferate s-au adus una pe cealaltă la suprafață, iar gândurile i s-au înșirat libere pe pereți. Expoziția „Self Reflection is Hard from an Unflattering Angle” s-a încheiat, dar asta nu m-a împiedicat să mai zăbovesc o vreme în lumea ei.

Miruna, îți mai amintești primul tău desen?

Nu chiar, dar țin minte că eram foarte pasionată de dinozauri. Aveam o enciclopedie cu animale preistorice, iar în dreptul fiecăruia era câte un desen care arăta dimensiunile animalului comparativ cu înălțimea omului de azi. Preferatul meu era Lesothosaurus care măsura un metru și arăta ca un gușter biped. Bineînțeles că atunci voiam să mă fac arheolog.

Cum ți-ai început călătoria de artistă? Ai știut dintotdeauna că asta vrei să faci?

Deși scrisesem la un moment dat în jurnalul de clasa a treia că atunci când mă fac mare vreau să devin pictoriță-balerină-arheolog (evoluție), nu eram încă super convinsă. Parcă mai era ceva. Totuși, desenul a fost mereu un ceva pe care l-am luat cu mine până în momentul decisiv în care a fost nevoie să aleg o facultate. Când am dat la Universitatea de Arte nu eram 100% convinsă că asta voiam să fac, dar de undeva trebuia să încep. O vedeam mai degrabă ca pe un hobby major și atât pentru că nu avusesem până atunci un exemplu viu al cuiva care să-mi șoptească diverse despre oamenii din domeniu și cum trăiesc ei omenește, făcând artă vizuală.

Citeam într-un interviu că ai o diplomă de bucătar și că ai lucrat într-un restaurant japonez înainte să te dedici desenului. Cum ai ajuns să faci trecerea asta și ce se mai întâmplă acum? Mai ai vreun gând să revii în bucătărie? Poate să le împaci pe amândouă?

Din păcate cred că voi sta o vreme departe de bucătăriile altora. Am observat că munca în bucătărie poate fi foarte ușor o muncă de tip exploatativă, unde se lucrează pe brânci și pe bani puțini. În spațiul în care ne aflăm, e foarte mult o chestiune de noroc să poți face bani din artă, și după cum sfătuia odată Gheorghe Rasovszky, la un curs la care a fost invitat, e nevoie să știi și să ai și alte skilluri ca să-ți poți susține activitatea principală. Am apelat la bucătărie pentru că e o altă pasiune de-ale mele care mi-a dat impresia că permite destulă improvizație, flexibilitate și creativitate. Însă e un pic dificil să găsești un loc care să cuprindă toate requesturile astea. Mai visez uneori la un viitor îndepărtat în care îmi deschid un mic hub creativ în care să avem artă vizuală, artă culinară & more.

Culoarea pare a fi o componentă importantă în lucrările tale – ai un anumit proces prin care le alegi, ce semnificații sau intenții se ascund în spatele nuanțelor puternice pe care le folosești de obicei?

Culoarea este o modalitate de dialogare și o gândesc uneori ca și cum ar fi materie primă care poate fi manevrată numai într-o manieră specifică ei. Ecuația este rezolvată de așezarea lor în lucrări, în funcție de raportul bun de contraste pe care îl are compoziția. În principal, sunt foarte îndrăgostită de albastrul ultramarin și de oranj care, după mine, sunt echipa de vis – relationship goals – și le văd ca pe o reprezentare a dualității.

Pictură, desen, poezie, fotografie – toate sunt prezente în universul tău. Care a fost „prima dragoste” și cum ai ajuns să le îmbini în arta ta? Folosești fotografia doar ca pe mijloc ajutător de a ajunge la desen și pictură sau sunt entități separate pentru tine?

Prima oară a fost chiar desenul – o foaie și niște creioane (colorate?). Fotografia, și apoi ceea ce scriu – ele au fost ultimele care au venit. Fotografia m-a ajutat să pun cap la cap lucrările și să-mi dau seama ce caut pe stradă atunci când îmi doresc subiecte și inspirație. Pozele sunt un soi de hartă a lucrurilor pe care le-am considerat „bune de păstrat pentru mai târziu”, în speranța că, într-un final, voi face ceva cu ele. Pe de altă parte, am început destul de recent să-mi transcriu ideile și sub formă de versuri și altele pentru că așa mi-a venit. Sunt destul de reticentă să spun că scriu poezie pentru că apoi aplic presiune într-un loc sensibil și e posibil să se frângă.

E mult spațiu de gândire în expoziția ta de master „Self Reflection is Hard From an Unflattering Angle”, inclusiv în jurul ei pentru că îți dă de gândit ca privitor – cum ți-a venit ideea pentru titlu, de la ce a pornit totul? Știu că spuneai că te documentai despre narcisism, așa că sunt curioasă cum ai ajuns acolo și ce ai descoperit.

Un motor de funcțiune pentru lucrările mele vor fi mereu relațiile dintre oameni, străini ori cunoscuți, felul în care comunică unii cu alții, ce conexiuni își formează și tot așa. Titlul este o frază pe care am găsit-o random pe net într-o seară, când făceam surfing printre articole de genul „10 semne că te întâlnești cu un narcisic” și „9 trăsături de caracter ale persoanelor cu tulburare de personalitate de tip narcisic” – you know, the usual. Citind fraza, mi s-a aprins un bec în cap și mi-am dat seama că, probabil, este cel puțin dificil pentru unii să stea să-și analizeze faptele fără să devină defensivi și agresivi, și că e grea autoevaluarea dintr-o poziție în care cei oropsiți nu se mai află undeva sus, mai sus decât ar fi de fapt sănătos. Deci, da, fostele mele relații sunt și ele o sursă de inspirație pentru lucru, hihi.

Îmi imaginez că ai petrecut foarte mult timp în Galeria Posibilă, înconjurată de lucrările tale. Ce ai extras din toată această perioadă? Ai văzut altfel anumite lucrări, ai găsit poate ceva de îmbunătățit, de schimbat, ți-au venit idei pentru alte lucrări, ai creat alte lucrări cât ai stat pe acolo?

Văzându-le pe toate puse în spațiu, am putut să-mi fac o citire mai largă a lucrărilor și să le văd pe cele care au fost într-o mai strânsă legătură, cum s-au format echipe, care dintre ele șoptesc în cor despre același lucru, și așa mai departe. Cu acordul Galeriei Posibilă, mi-am improvizat un mic atelier chiar în spațiul în care am expus, unde am rupt, cusut, desenat și am reușit să produc lucruri și lucrări pe care le-am băgat în expoziție într-un final. Asta m-a ajutat mult să mă familiarizez cu spațiul și să mă împrietenesc și cu oamenii galeriei, care au fost mereu acolo cu soluții și sugestii.

Cum ai ajuns prima dată să te delimitezi de spațiul uneori restrictiv al unei pânze și cum ai simțit această libertate în cazul expoziției tale de master?

Expoziția e o mână, cele două lucrări sunt degete, iar mâna are opt degete care bat ritmic în masă. Iar restrictiv nu aș spune neapărat că este, pentru că nicio formă de reprezentare nu cred că merge până-n absolut cât să poată să țină locul altora, să poată fi cu adevărat de sine stătătoare și „completă”. E posibil să mă răzgândesc și să încep dintr-un punct să văd totul pe dos, dar momentan pot doar să mă gândesc pur subiectiv la tot și asta să fie cea mai mare
formă restrictivă pe care mi-o aplic, din cauză că nu mă pot raporta la „tot” atunci când comunic, cât să pot să transpun sub o singură formă. Există speranța că pe viitor lucrurile se vor simplifica și vor deveni mai clare și luminoase.

Care a fost cel mai recent moment din viața ta care a declanșat ceva în tine atât de puternic încât să te facă să-l transpui mai târziu într-o lucrare, indiferent de mediul ei?

Mai departe, o listă cu lucruri de săptămâna trecută, de ținut minte: niște apusuri dureros de frumoase, o strângere de mână, două citiri în cărți, primul soare de după o lungă perioadă fără el, un biscuite cu ciocolată primit cadou de la patiserie, un perete (firav) dărâmat cu două mâini plus un ciocan mai mare, și tot așa.

Ce te mai preocupă acum și ce planuri mai ai?

Am avut o experiență cel puțin transcendentală anul trecut când mi se lua sânge. Mi s-a tăiat filmul, s-a făcut totul roz și vedeam lucrurile care îmi plăceau cel mai mult. Vedeam muzică, vegetație și alte lucruri pe care nu știu cum să le descriu și să le transpun în scris. A fost atât de minunat, că am început o serie de lucrări pornind de la episodul ăsta. În rest, mai am niște proiecte în plan, printre care și unul legat de Lacul Morii din București, dar mai multe despre asta la vară.