Acum când citești aici, expoziția „Obsession Never Sleeps“ a avut deja vernisajul la La Firul Ierbii și, cel mai probabil, ai și văzut-o. Andreea, Tim și Nikita pregătesc această expoziție de aproape doi ani, când le-a venit idee să reunească trei fire narative personale pe tema memoriei, prin diverse medii – fotografie, instalație, arhiva de imagine, sunet, grafică, colaj. Ne-am dorit să înțelegem mai bine care a fost procesul pe care fiecare dintre ei l-a parcurs în tratarea temei și cum trei abordări distincte pot fi interdependente și pot funcționa ca un corp comun, sub aceeași umbrelă, într-o expoziție care tratează un subiect atât de sensibil – memoria.
Andreea Badea
Pentru „Obsession Never Sleeps“ am continuat cercetarea mea referitoare la spațiul intim, dar de data aceasta văzut într-o strânsă legătură cu memoria și cu obsesia. Acum, după ce lucrurile au luat contur, realizez procesul pe care l-am urmat pentru a identifica relația mea cu ceea ce înseamnă memorie. În mod evident, am început cu descifrarea amintirilor din copilărie până la încercări de a-mi aduce aminte ce am făcut chiar și cu o zi în urmă. Cumva, am considerat prea puțin importante narațiunile proprii sau trăirile proprii, am fost de părere că această radiografie nu trebuie să fie neapărat despre mine, așa că am direcționat totul către o zona mai publică. Analizând diferite conversații, mi-am dat seama că un transfer de memorii poate porni de la cel mai banal obiect, care într-un posibil caz, pentru mine declanșează o secvență din copilărie, iar pentru interlocutorul meu, respectivul element ii produce un impuls ce are legătură cu un eveniment trăit de un prieten și, eventual, are și o conotație negativă sau pozitivă.
Astfel, proiectul a devenit o colecție proprie de amulete care urmează să se direcționeze către public, să le fie plasate. În timpul acestui proces, de strângere de obiecte, am observat o asemănare cu ceea ce înseamnă cabinetul de curiozități, și astfel a fost concretizată prima lucrare, respectiv o vitrină gândită total opus acestuia. Obiectele din interior sunt ușor recognoscibile și, cel mai important, pot fi atinse. Aspectul tactilitatii este foarte important în lucrările mele, doresc ca distanța dintre public și lucrări să fie cât mai mică. În cazul de față, atingerea obiectelor devine un ritual, un posibil mecanism de declanșare al emoțiilor și amintirilor.
Asemenea cabinetului de curiozități, vitrina poate produce confuzie, selecția artefactelor poate părea ușor stranie, legăturile dintre obiecte fiind, poate, imposibile. Scenografia produsă în interiorul acestuia, cu ajutorul publicului, este esențială în descifrarea amintirilor. Publicul devine martor și complice la decodificarea propriilor memorii.
După concretizarea instalației am sesizat lipsa ilustrării unor posibile situații, lucru pe care îl consider fundamental. Pe lângă obiecte, există și narațiuni care conduc către acest transfer de memorii. Gesturile fac și ele parte dintr-un mecanism public de recunoaștere. Trivialitatea scenelor și a obiectelor este necesară, deoarece citirea lor trebuie parcursă cu ușurință. În urma vizionării acestora, publicul este pus în situația în care permite intimului să devină public. Astfel, proiectul ajunge să fie compus din 6 fotografii și o instalație.
Fotografiile sunt prelungiri ale vitrinei, ele prezintă autoportrete și simulări ale unor situații care sper eu să producă un efect similar vitrinei. În ansamblu, proiectul poate să fie văzut asemenea unei enciclopedii ilustrate, despre amintiri.
Întorcându-mă în copilărie, îmi dau seama că primul exemplu de cabinet de curiozități a fost vitrină bunicii mele, în care ținea bibelouri, milieuri, sticle și suveniruri. Țin minte cum păreau că toate provin dintr-un singur loc, un loc pe care doar ea îl știe. Cred că și ritualul curățării acesteia avea o anumită aura, erau fiecare mutate cu grijă și șterse de praf, dar în final erau poziționate exact în același loc în care se aflau inițial.
Distorsionarea memoriei face și ea parte din tot acest proiect, nu trebuie să fie necesar pentru nimeni să cunoască în totalitate adevărul. Cred că cel mai interesant proces este legătură care se produce de la o persoană la alta prin traducerea fiecărui obiect, destăinuire și conversație. Cotidianul face parte din memorie. Având asta în minte am reușit să creez această colecție. Sunt lucruri reale sau nu, amintirii proprii sau nu? Imposibilitatea unei analize clare mă bucură, scopul proiectului este unul experimental și dorește să producă o legătură între lucrări și public, public și artist și public către public. Este o conversație deschisă.
Nikita Dembinski
Îmi dau seama acum, când încerc să identific procesul meu de „lucru“, că în mare parte, el nici nu prea există; sau cel puțin, nu îl mai sesizez eu. Cred că mă aflu constant într-o stare în care las ușa deschisă tuturor ideilor care îmi vin. Ăsta ar fi doar primul pas. Dacă acestea sunt bune sau nu, oi vedea eu… Probabil că după aceea, încep un fel de triere internă a respectivelor idei/gânduri în care fiecare dintre acestea trece prin anumite filtre. Spre exemplu, dacă subiectul este relevant la momentul respectiv, sau dacă am îndeajuns de multe informații sau cunostințe despre subiect, dacă mă pot identifica cu acesta etc. Și din momentul acela lucrurile devin mai cursive. Cu cât mai multe întrebări îmi pun despre un subiect, cu atât mai real începe să devină. Așa a fost și cu „Obsession Never Sleeps“; cred că m-am întrebat într-o zi ce înseamnă, de fapt, o obsesie. Iar de atunci… m-am tot gândit, am tot încercat să-mi răspund. Să aflu unde se termină o simplă amintire și unde începe o adevărată obsesie. De ce ne rămân unele lucruri atât de bine imprimate în minte, pe când altele nu? Iar aici nu mă refer la întâmplări cu conotații negative, schimbări drastice sau evenimente care, pe foaie, ar avea sens să ne rămână în minte mult timp. Pentru mine, spre exemplu, o „obsesie“ este acel lucru cu care te tot întâlnești, fie că vrei, fie că nu. Și am încercat să aflu ce este, de fapt, înăuntrul acestei neputințe; de unde provine.
Ideea proiectului are deja vreo doi ani și, cu trecerea timpului, am tot aflat din ce în ce mai multe despre cum percep eu subiectul. Felul în care mă raportez la acesta ține foarte mult de o chestionare a unor momente din propria-mi realitate. M-am dedicat acestei ramuri ale obsesiei, și am ales câteva momente din viață mea despre care eu sunt sigur că s-au întâmplat, deși este prezentă această valență care insinuează întocmai opusul. Familie, oameni de la fața locului care îmi neagă, de fapt, foarte siguri, existența momentelor respective. În timp, având lipsa unei confirmări ale acestora, ele s-au transformat, inevitabil, în obsesii. Pentru că de fapt, în ciuda abordării mele artistice (care de multe ori e puțin mai dramatică decât aș vrea să fie), tot acest context este unul destul de amuzant…!
Odată ce au devenit clare toate aceste detalii, am știut exact cum vreau să abordez subiectul. Având un oarecare antrenament în fotografie, am sustras cel mai clasic aspect al acestuia, și anume că o fotografie e un moment blocat în timp. Am vrut să blochez în timp momentele acelea, în așa fel încât ele să devină, în sfârșit, reale. Și să dureze o eternitate. Am știut, de asemenea, cu aceeași siguranță, că vreau să explorez această idee împreună cu Robert și cu Andreea, nu numai pentru că fiecare dintre noi are o abordare total diferită a subiectului, ci și pentru că de fiecare dată când am colaborat cu ei, am ajuns să mă cunosc mai bine.
Tim Dugan (Robert Antoniac)
Lucrările mele pentru expoziția Obssesion Never Sleeps reprezintă o continuare a unor căutări pe care le-am început încă din anul trei de facultate. Ele reprezintă mai concret niște colaje, formate din imagini realizate de mine, imagini din arhivă mea de familie, obiecte strânse, imagini găsite, desene, schițe, diferite materiale, hărții, texturi etc. Sunt un fel de „recipiente“ ce conțin practic tot bagajul meu identitar din punct de vedere vizual, artistic, emoțional. Încă de la primele variante ale acestor colaje, asta însemnând 2019 – cam așa – tot procesul a pornit din momentul în care am început să mă uit prin ce conține arhiva mea de familie. Am reușit să găsesc acolo imagini, atât din partea de familie a tatălui, cât și din cea a mamei, imagini pe care pot să le numesc mai mult decât definitorii pentru direcția mea artistică, cel puțin pe parte de fotografie. Sunt imagini cu profunde veleități experimentale, tot felul de ședințe foto staged aproape stranii, aici mă refer spre exemplu la imaginile făcute în fața casei părintești a bunicii mele paterne, în care bunicul și bunica reenact-uiesc un fel de vânătoare în sombreros, dar pe care bunica o vedea mai mult ca pe o ședință foto de modă.
Pe lângă asta, toată seria de imagini cu bunicul și bunica din partea mamei, care au ținut să se fotografieze aproape în toate concediile într-o manieră aproape bizară și la fel de staged (exemplu bunica și bunicul îmbrăcăți „de ocazie“ pe munte sau la pădure). De la tot procesul asta de construcție și deconstrucție pornit de la această arhivă, am tot început să adaug imagini și elemente pe care le menționez mai sus, formând un dialog între ce am realizat eu de-a lungul timpului și tot ce a fost cumva în trecutul meu familial, să zicem. În tot acest proces de asociere, colaje vorbesc mai mult despre gândirea mea artistică decât despre o eventuală istorie recentă.
Colajele sunt mai mult o întruchipare a obsesiilor mele vizuale, ele devoalează poate rezultatul cel mai palbabil, pentru mine, a ce înseamnă o amintire sau bagajul vizual de amintiri. De aici probabil se explică faptul că ele conțin în mare parte imagini din spectrul tematic al obsesiilor mele din ultimii ani, detaliile, iconografia mâinii, fotografia de modă, tactilitatea, subversivitatea și poate umorul sau ironia, și totodată desene și schițe realizate de mine în anii de liceu, în mare parte portrete ale unor personaje fictive realizate într-o manieră deformată și poate ușor naivă.
Odată cu realizarea fizică a acestor colaje a venit și necesitatea unei soluții tehnice de prezentare a lor ce convine cumva și cu aspectul conceptual al expoziției, dar și cu o dorința a mea de a nu rămâne o simplă „panotare“ a unor elemente, astfel am dezvoltat aceasta practică prin care colajele finale ce au fost fotografiate, și mai apoi transpuse în raster și inkjet-uite, pentru a încerca să mimez pe cât se poate un procedeu tehnic mai arhaic, să zicem, serigrafia.
E un procedeu ce îți construiește imaginea din mici puncte și mi s-a părut că tehnica asta ține foarte mult de modul în care eu mă raportez la lucrările astea, dar în același timp am vrut să îl și deconstruiesc și să îl reduc, atât dintr-o perspectiva practică, datorată faptului că serigrafia la dimensiunile pe care colajele le au este foarte dificil de realizat, cât și conceptual. Aproape în toate cazurile, ne amintim diferite secvențe, imagini, într-o manieră fragmentată, se pierde informație cu timpul, așa a venit și această necesitate ca imaginea finală a acestor lucrări să fie una fanată, degradată, asemenea unei amintiri.
Mi-am dat seama că pentru a lucra cu ideile pe care expoziția noastră le propune, obsesia și memoria, este nevoie să lucrez cu toate unelte pe care le am la îndemână în practica mea artistică, așa că am lucrat cu tot ce mă înconjoară vizual în acest parcurs. Și am realizat că toate aceste „obsesii vizuale“ nu sunt decât un rezumat al propriei mele gândiri.
Expoziția „Obsession Never Sleeps" este coordonată de Kajet Journal și poate fi văzută până pe 15 noiembrie la La Firul Ierbii, Splaiul Unirii 160.