Cinty Ionescu, despre depresie și spectacolul „Între două pastile“

La 36 de ani, Cinty Ionescu este un artist al timpului său. Aceasta ne propune două spectacole de neratat, cărora nu le lipsește curajul: Între două pastile, la MNAC, și Contrapartidă, la CINETic.

Cine este Cinty Ionescu?

Sunt designer video și cred că sunt rezultatul unor coincidențe fericite și ale unor întâlniri artistice și mai fericite cărora le datorez parcursul din ultimii 10 ani. Fac parte din zona artiștilor independenți, astfel că viața mea profesională a fost una liberă deși uneori foarte complicată.

În ultimii ani am lucrat mult la proiecte bazate pe procese lungi de documentare atât în proiecte inițiate și coordonate de mine, ca spectacolul Între două pastile sau documentarul interactiv Fața ascunsă, cât și în altele în care am colaborat ca designer video, cum ar fi trilogia teatrală Anul dispărut de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu sau Girls Boys Love Cash, un spectacol despre prostituție produs la începutul acestui an în Germania.

Despre între două pastile

Între două pastile este un proiect foarte personal, pornește de la propria mea experiență cu depresia și de la ideea că nu știm prea multe despre boala asta și nu vorbim, în spațiul public, deschis și coerent despre asta. Am încercat să fac ceva folosind povești adevărate ale mai multor persoane din București care suferă sau au suferit de depresie.

Pe parcursul a doi ani am intervievat aproximativ 30 de persoane. Rezultatele acestei documentări s-au materializat într-un documentar despre depresie disponibil online, Fața ascunsă (www.fataascunsa.ro), și într-un spectacol multimedia, Între două pastile. Acesta îmbină performance-ul live audio-video, inspirat din istoriile personale documentate, cu fragmente din interviuri, cu momente filmate şi trăite de mine în spital, cu dramatizarea unei povești reale și cu tehnologii multimedia experimentale: capturi 3D, motion-tracking și interactivitate în timp real, transpuse în realitatea augmentată, folosită pentru prima dată într-un spectacol de teatru în România.

Speranța mea cu acest proiect, ca și cu Fața ascunsă, a fost (și este) ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni și să-i ajute, mie mi-ar fi fost de folos un astfel de proiect când eram în plin episod depresiv, probabil m-aș fi simțit mai puțin singură și mai puțin deznădăjduită.

Asumare

Pentru mine asumarea a fost singura cale. O dată pentru că m-a ajutat să conștientizez ce mi se întâmplă. Depresia este o boală perversă, sentimentele prin care treci sunt, de multe ori, simptome ale bolii iar asta este o informație esențială pentru un bolnav. În plus, am avut de-a face cu alți oameni asumați pe parcursul cercetării mele, cărora le datorez foarte mult pentru că poveștile lor au fost sursă de informație, înțelegere și inspirație.

De altfel documentarea, însoțită de o disciplină de viață aproape militărească, a fost crucială în procesul meu de recuperare: m-am agățat de ea pentru că era singurul lucru pe care simțeam că l-aș mai putea face (o vreme chiar am crezut că nu voi mai putea face ceva, orice, vreodată). Miza proiectului mi-a dat un sens care era mai mult decât personal, pe parcurs am dobândit însă și un kit de supraviețuire personal la care au contribuit toți cei pe care i-am întâlnit pe parcurs. Sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare dintre aceste întâlniri, m-au ajutat efectiv să merg mai departe.

Cred că stigmatul este foarte puternic în România când vine vorba despre depresie (și alte afecțiuni psihice). Iar bagatelizarea bolii sau judecata de valoare declanșează în persoanele suferinde, de cele mai multe ori, rușine și un sentiment de neapartenență, ceea ce împiedică atât diagnosticarea cât și tratarea, ceea ce, pe scurt, înseamnă moarte (rata cea mai mare de suicid se află în rândul persoanelor care suferă de depresie).

Tind să spun că lupta împotriva stigmatizării începe cu asumarea, acolo unde începe și procesul de refacere, și continuă cu educarea societății. Cred că asumarea oricărei vulnerabilități te face, de fapt, mai puternic și (mult) mai puțin expus judecăților, categorisirilor și zeflemelii, funcționează ca un scut în sensul în care e mai ușor să fii arătat cu degetul pentru ceva ce încerci să ascunzi.

Despre Contrapartida

Călătoresc mult datorită muncii mele, astfel că oriunde mă duc încerc să mă conectez cu oamenii și spațiile, merg la spectacole, la concerte și vizitez muzee. Când sunt în București lucrurile devin un pic mai complicate întrucât, în afara muncii, încerc să fiu prezentă în viața familiei mele, a prietenilor și a propiei mele case. Vara asta am lucrat la un nou proiect, Contrapartida (un spectacol imersiv și interactiv cu video 360, care se va juca la CINETic în București începând cu luna septembrie); n-am avut vacanță așa că m-am ocupat cu plăcere de mica grădină pe care mi-am făcut-o în balcon, am mers la înot, la spectacole și am petrecut timp cu familia și prietenii mei.

Foto: Adi Tudose

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe glamour.ro