Doru Trăscău, The Mono Jacks: „Cred că tot ce a fost legat de albumul ăsta, Ușor distorsionat, a stat cumva sub îndemnul că nu trebuie să fie perfect.“

Nouă ani, două albume, o despărțire, a treia schimbare de componență: drumul The Mono Jacks a fost oricum numai nu ușor. Mirela Ujică a povestit cu Doru Trăscău, solistul TMJ, despre începuturi și bilanțuri, despre anxietăți, demoni și perfecțiunea imperfectului. Ghid le-a fost chiar tracklistul albumului Ușor distorsionat, disponibil pe iTunes, Apple Music, Google Play, Deezer, Spotify și în format fizic.

►► Acum începe totul

Cum a început munca la albumul ăsta?
Albumul a început demult însă ceea ce a făcut ca el să se concretizeze sub forma asta a fost momentul în care, în primăvara asta, am trecut prin a doua mare schimbare de componență The Mono Jacks și, lăsând la o parte energia pozitivă pe care o ai la fiecare început ori schimbare, ceva minunat s-a petrecut. M-am întâlnit cu niște oameni pe care nu-i cunoșteam absolut deloc și am reușit să ne înțelegem extraordinar de bine din prima. Și s-a creat așa în spate un val de zâmbete și de energie fantastic de bună și ne-am distrat făcând treaba asta și s-a putut lucra într-un ritm infernal, fără s-o simțim. Acum nu îți imagina că nu ne-am consumat bateriile, dar la capitolul consum emoțional și stres aproape că nu s-a simțit. Și uite, noi ne-am întâlnit o bună bucată de timp la repetiții la 8:30 dimineața pentru că fie aveam foarte multe concerte, fie eu nu reușeam seara să mă eliberez, împărțindu-mă între serviciu, casă, nevastă, copii și sala de repetiții și atunci am încercat să facem toate lucrurile necesare ca să ducem treaba la capăt și a funcționat de minune. E drept că o parte din material îl aveam deja scris, dar în niciun caz nu s-ar fi putut ajunge aici dacă nu erau lucrurile pe care le-am amintit mai devreme. Și în continuare mi se pare o poveste de dragoste fantastică ce ni se întâmplă și faptul că reușim să plecăm cu bateriile pline atunci când ne vedem. Și chiar dacă nu ne spunem asta, eu cumva mă uit în jur și cred că toți patru suntem recunoscători pentru ce ni se întâmplă în momentul ăsta. Ba râdeam cu câteva săptămâni în urmă și spuneam că am impresia că asta e formația pe care trebuia să o am la 19 ani. Exact ăsta e sentimentul și cumva nu credeam că se mai poate să mă mai bucur așa de tare de niște oameni și sper că și ei de mine.

Cum de v-ați lipit așa de bine?
Cristi Chiru, basistul, a venit un pic mai devreme în trupă, pe ultima sută de metri a vechii componențe, pentru că Alex Tomescu, Grim cum îl alintam noi, a decis atunci să plece. La scurt timp după venirea lui Cristi s-a produs marea schimbare, iar pe John Ciurea și Andrei Zamfir mi i-a prezentat managerul Codruț Dumitrescu, Codruț iarăși făcând parte dintr-un val de schimbări. Pe el l-am cunoscut în toamna anului trecut, după ce am oprit o colaborare cu fostul meu manager, Cristian Busuioc, după aproape 15 ani de activitate împreună. Și cumva cred că tot valul ăsta a adus ceva nou, s-a schimbat și reîmprospătat totul. Și din fericire de data asta a fost de bun augur că putea fi și invers, firește.

►► Imperfect

Povestește-mi despre un moment imperfect pe care l-ai iubit în facerea albumului.
Cred că tot ce a fost legat de albumul ăsta a stat cumva sub semnul îndemnului că nu trebuie să fie perfect. Citeam recent despre un experiment care m-a inspirat destul de mult în zona asta a perfecțiunii imperfectului. Două grupe de studenți la o Universitate de Arte Frumoase primesc aceeași temă: să facă vase de lut. Doar că prima grupă trebuie să facă cât mai multe vase de lut până la finalul semestrului, iar cealaltă grupă trebuie să facă doar trei vase de lut dar care să fie cât se poate de mișto. La final, rezultatul este următorul: cea de-a doua grupă are tot soiul de probleme de management intern și de proiect, pentru că apar discuții, la care se adaugă lipsa lor de experiență în materie de olărit; membrii celeilalte grupe, pe lângă faptul că ajung să facă câteva sute de vase, reușesc și să devină experți în arderea lor și nu numai că devin foarte buni la ceea ce făceau, însă unele dintre vasele lor chiar ajungeau să fie niște vase extraordinar de frumoase. Și concluzia experimentului a fost chiar asta: greșeala face parte din proces și e o chestie pe care trebuie să ți-o asumi pe drumul pe care îl parcurgi pentru că, de fapt, ea te învață. Și dându-ți voie să faci acele sute de greșeli nu doar că ajungi să devii și mai bun dar ajungi și să faci lucrurile așa cum ți le-ai fi dorit de la bun început. În vreme ce în momentul în care ai pus atât de multă presiune și ajungi în stadiul ăla în care totul trebuie să fie perfect și fără niciun fel de scăpare, consumul e fantastic și s-ar putea nici să nu-ți iasă foarte bine la final. Cred că ce poți pierde în cazul ăsta nu e să nu îți iasă acel lucru bine, ci posibilitatea de a trăi cu adevărat toate momentele alea în care, chiar dacă eșuai, tot făceai ceva. Și cred că tot discul ăsta, în perioada asta în care noi am reușit să-l terminăm, am încercat să-l facem cu gândul ăsta: e OK, poate aici nu e perfect, dar e OK, să mergem mai departe. Nu trebuie să fie la detaliu de pixel.

►► Stai

Care a fost momentul de cotitură în care 1. ai spus că nu renunți la muzică și 2. că vrei să mai stai în proiectul ăsta chiar și după schimbările astea de componență.
Ideea de a porni proiectul The Mono Jacks a fost din start pentru mine o mare încercare, a fost o grozăvie. Și încercarea a fost în felul următor: erau foarte mulți ani de când munceam alături de Enrico, bunul meu prieten și chitarist în AB4, să ținem acel proiect viu. Și cu toate că ne-am chinuit să facem lucrurile posibile, distanța Roma-București era imposibil de scurtat. Și am ajuns în momentul în care singura alternativă pe care o aveam la dispoziție, pentru că muzica nu ne hrănea suficient, era un credit la bancă, lucru care clar ieșea din discuție. Și ăla a fost momentul în care m-am gândit OK, acum eu ce fac?! A fost o perioadă în care m-am perpelit și m-am gândit dacă mă voi lăsa sau nu de muzică. Era și perioada în care Luca, băiețelul meu, urma să vină pe lume și am luat decizia că nu pot să mă opresc, că nu pot funcționa altfel. Însă pentru că îl iubesc foarte tare pe Enrico nici nu concepeam ideea de a porni AB4 fără el. Și atunci am zis OK, o s-o iau de la zero și am creat, așa cum a spus Bogdan Șerban, acest alter ego al lui Doru Trăscău iar toată treaba asta s-a concretizat sub titulatura de The Mono Jacks. Împreună cu oamenii ăștia cu care am pornit, am reușit să facem un album, am mai scris un EP și ajunseserăm într-un punct în care noi muzical funcționam foarte bine și nu o sa exagerez cu nimic dacă spun că, dacă ne așezam într-o sală de repetiții eram ca un tonomat de idei, reușeam să generăm foarte-foarte mult conținut audio. Ce nu reușeam era să depășim stadiul ăsta, să ajungem să și concretizăm ceva. Și ușor-ușor ne-am îndepărtat până când s-a produs inevitabilul și ne-am despărțit. Momentul ăla a fost iară un moment cât un mare semn de întrebare pentru mine. Am numărat atunci toți artiștii cu care am colaborat de când m-am apucat de muzică și mi-am dat seama că au fost foarte mulți și eram cumva dezamăgit. Eram dezamăgit de două lucruri: primul, de imposibilitatea de a înțelege unde greșesc și ce-mi scapă pentru că era clar că, indiferent de context, era ceva nasol si la mine și doi, eram dezamăgit că oamenii care s-au perindat sau cu care am colaborat nu aveau neapărat ceea ce căutam eu. Și atunci mi-am pus problema dacă n-ar trebui să o iau pe cont propriu cumva. Trecusem de întrebarea: mă opresc sau nu mă opresc că pe asta o identificasem în episodul anterior. Atunci am și cântat ceva concerte în variantă solo, doar eu și chitara, și mi-am dat seama că nu e ceea ce vreau. Pentru că pe mine mă inspiră foarte mult oamenii și e o energie grozavă pe care mi se pare că pot să o iau de la artiștii cu care colaborez și cred că funcționează și invers. Și îmi place să construiesc pe energia aia pentru că o găsesc a fi în afara limitelor mele și cred că fiecare dintre noi are un areal mai mic sau mai mare în care se poate desfășura așa că îmi imaginez cumva oamenii ăștia ca niște sateliți care gravitează dar ies cumva din sfera mea de percepție. Și ce mi se întâmplă este că să spunem o să aud o notă lângă mine, notă pe care eu probabil eu nu aș fi livrat-o atunci și nota aia mă inspiră teribil în momentul ăla și cumva se creează un sistem pe care reușesc să muncesc foarte bine. Așa că mi-am zis OK, eu iubesc ideea de trupă și de gașcă împreună și va fi nevoie să caut alți oameni și să înțeleg ce și cum să fac să acopăr celelalte goluri în gașca asta astfel încât să funcționeze. Nu e simplu deloc pentru că să ții o trupă cu patru, cinci, șase oameni e aproape echivalentul mai multor relații într-una singură. Știu că poate pare ciudat, dar cam asta se întâmplă. Și sunt convins că toate formațiile se confruntă cu genul ăsta de probleme mai devreme sau mai târziu; de altfel istoria ne confirmă că sunt foarte puține formații mari care au reușit să aibă 20 de ani aceeași componență, restul trec prin aceleași schimbări. Și cred că se întâmplă asta și la nivel relațional și de business. Atunci am repornit gașca, însă cred că pe fondul unei disperări, am făcut niște alegeri cu care probabil că nu eram împăcat de la bun început. Dar le-am făcut pentru că am crezut că sunt cele mai bune variante la momentul ăla. Firește că lucrul ăsta avea să mă urmărească și nici nu avea să ducă la un mega rezultat. Și s-a suprapus peste un episod nasol în viața mea: moment în care descopeream că mă năpădiseră atacurile de panică, anxietatea, eram undeva la marginea depresiei. Eram cumva blocat din două locuri pentru că deși făceam din nou ce îmi plăcea foarte tare, muzică, chestia asta îmi lua destul de multă energie. După terapie și după ce am reușit să mă lupt cu demonii și să scot toți scheleții din dulap cred că a început și valul ăsta de reîmprospătare a lucrurilor pe care le făceam. Și ajung acum la ce am povestit mai devreme: momentul în care am schimbat managerul și, după șase luni de zile, și componența. Și iată-mă aici cu gașca asta nouă cu care lucrurile merg.

Vreau să cred că și terapia a avut ceva de-a face cu găsirea unui soi de liniște.
Da. Și cred că ține foarte mult și de asumare. Și mai cred că te ajută să reușești să deschizi niște canale. Eu întotdeauna am văzut terapia ca pe un soi de curățare a unui filtru: îmi imaginez o sită din asta foarte deasă prin care trec toate programele noastre mentale care e obturată sau foarte obturată și reușești cumva să o destupi astfel încât filtrul ăla să fie din nou funcțional.

►► Un sfert de secundă

Ce decizie ați luat într-un sfert de secundă cu albumul ăsta?
Să facem albumul ăsta. Noi ne-am cunoscut în luna aprilie, ne-am suit pe scenă la finalul turneului Overground Elements cu o săptămână de repetiții, am repetat în fiecare zi, am repetat dimineața și seara, după ce veneam de la serviciu. Chiar am râs pentru că după concert Lucia mi-a zis: „Prima piesă și jumătate te-am văzut mai nervos ca niciodată pe scenă și mă gândeam Dumnezeule, ce se întâmplă cu Doru, e foarte încordat.“ Era normal să fiu încordat, se termina un episod destul de lung din activitatea mea muzicală și eram pentru prima oară alături de niște oameni cu care nu mai cântasem pe o scenă foarte mare, clubul era plin și am și avut o problemă tehnică ceea ce mă făcea să fiu încordat. Dar din fericire a trecut repede episodul ăla și seara aia a fost fantastică. Asta se întâmpla în aprilie. La sfârșitul lunii mai, pe o terasă, împreună cu ăștia trei nebuni, îi dădeam OK-ul lui Codruț să înceapă să planifice tot ce e necesar pentru un viitor turneu pentru că noi vrem să intrăm în studio, iar pe 7 august intram în studio. Deci cred că ăla a fost sfertul nostru de secundă.

Energia asta pare că v-a priit pentru că ați terminat albumul foarte repede.
E drept că o parte din material era scris, dar asta nu înseamnă că a-l pune cap la cap, a-l orchestra, a face tot aranjamentul muzical nu a durat. Ce a contat a fost voia bună din jurul nostru, toată energia asta foarte faină și același lucru noi l-am simțit și în studio. Am mers la studio, am tras cu Dan Georgescu, chitaristul de la byron și ne împăcăm de minune cu Dan așa că și la studio lucrurile au mers fain și nu a fost niciun moment de presiune maximă, a fost cu voie bună. Îmi aduc aminte că seara de exemplu când am tras 1000 de Da în partea ailaltă a pupitrului, de după sticlă, era atâta veselie și chicoteau și râdeau și atâta voie bună că n-aveam cum să plec de acolo decât cu inima plină. M-am dus acasă și mă suiam pe pereți de bucurie că era așa un schimb de vibe bun. Pleci și ai senzația că ai făcut ceva foarte mișto și e fantastic când mă gândesc acum că a fost distracție pură fără să trebuiască să implice clișee din astea, nu ne-am îmbătat la studio, nimic în zona asta de extrem, pur și simplu ne-am simțit bine.

►►Unde ești?

Moment de bilanț, așadar: unde ești la nouă ani de la lansarea The Mono Jacks?
Cred că suntem în locul unde trebuia să fim. Cred că a fost un drum lung, cred că e destul de puțin la capitolul cât am făcut în perioada asta: două albume, un EP și doua single-uri, însă ceea ce nu se vede din afara, și nu spun asta ca pe o scuză, ci ca pe un strigăt de disperare este că în general ca să poți să trăiești din arta, indiferent de artă, trebuie să cauți să-ți rotunjești veniturile. Majoritatea muzicienilor cu care am colaborat lucrează, sunt foarte puțini cei care nu fac asta, și jobul îți ocupă cea mai mare parte din timp. Apoi apar și responsabilități în plus, iată, familie, copii, o relație și timpul pe care îl ai la dispoziție ca să îl aloci muzicii e de fapt foarte puțin. Ca să merg cu matematica mai departe: gândește-te dacă te vezi cu colegii de trupă de trei ori pe săptămână, ceea ce poate părea mult, vei petrece trei ore la turație maximă alături de ei. Asta înseamnă nouă ore. Înmulțește asta cu 12 luni și ai să vezi că nu iese prea mult. E foarte greu, ținând cont de toata matematica asta, ca la final să livrezi mai mult. Se poate, dar eforturile sunt foarte mari. Însă cred că a fost nevoie să văd și să înțeleg. Cred că sunt în cel mai frumos moment.

►► Ține-mă de mână

Cine ți-a fost sprijin de-a lungul anilor, prin momentele astea de anxietate, prin capitole încheiate?
Cred că toți oamenii care au fost alături de mine pe drumul ăsta, chiar dacă unii dintre ei poate nu mai fac acum parte din cercul meu de influență sau de prieteni. E un soi de liniște atunci când știi că poți fi susținut fără să fii judecat. Așa că fără doar și poate omul care a suportat toată nebuniile astea și a trebuit să îmi țină locul atunci când nu eram acasă este Laura, soția mea, pentru că au fost seri cu repetiții sau weekenduri în care trebuie să plec cu formația din oraș, concerte iar asta înseamnă că trebuie să fur timp din altă parte pentru că de la serviciu nu am cum să iau. Așa că e cu siguranță în vârful listei celor care m-au ținut pe linia de plutire.

►► Uneori

Ce-i cel mai greu uneori la cariera asta?
Să nu-ți pierzi încrederea. Să n-ai momente în care să nu o iei razna, momente în care nimic nu merge. Dar n-aș vrea să sune mai pretențios decât e pentru că eu cred că lucrul ăsta e valabil în toate domeniile, e valabil în viață în general. E disperarea noastră umană, nu are strict legătură cu arta. Da, sunt voci care spun că artiștii se frământă un strop mai tare. Probabil că așa e, eu n-am cum să îmi dau seama de asta. Nu știu cum aș fi fost într-o viață în care nu aș fi avut muzica. Eu în momentul ăsta nu ma concep fără muzică. Dar frământările chiar cred că le avem cu toții. În cazul nostru sunt legate de muzică și de înfăptuirea unui lucru.

►► 1000 de DA

Care este acel Nu pe care ai vrea să îl schimbi cu o mie de Da?
Că n-am să reușesc. Versul ăla „N-ai să reușești când eu n-o să mai fiu“ nu e întâmplător. Mama ne spunea, și mie și fratelui meu, că n-o să reușim, că n-o să ne descurcăm. Și sunt convins că n-o zicea din răutate, sunt convins că era doar disperată și nu avea alternative, sunt convins că nu era capabilă să ne spună „Mie mi-e frică“. Și atunci o transforma în chestia asta care firește pe mine m-a urmărit destul de multă vreme și mi-am dat seama că ajunsesem într-un punct, în perioada studenției, când încă locuiam cu mama și cu fratele meu și era cumva o dorință fantastică în mine să le demonstrez că eu sunt un om care poate face niște lucruri de care ei nu mă credeau în stare. Valul ăsta de energie care venea dinspre ei era fix ăsta: tu nu ești interesat de lucrurile importante, ești cu muzica, ai alte preocupări, nu ai să reușești. Cumva nu eram privit ca fiind nici harnic, nici vrednic de ceva. Ceea ce e interesant, și am realizat relativ de curând, este că, odată ce am plecat din casa părintească și am scăpat de presiunea asta, a încetat dorința mea de a le demonstra sau de a face lucruri în ciuda a ceea ce credeau ei sau a ceea ce proiectau spre mine. A fost foarte interesant pentru că mi-am dat seama cât de important e și cât de tare de raportezi la mediul înconjurător în mod aproape inconștient. Era o angoasă pe care o țineam cu mine și nici măcar nu eram conștient de ea. Am realizat de curând că eu am început să fac pace și cumva toată viața mea a început să se schimbe din momentul în care am renunțat la un bagaj foarte mare. A fost și momentul în care m-am apucat să fac doar ce am vrut, cu bune cu rele, cu dat cu capul de pereți, cu multe momente în care lucrurile poate nu au ieșit așa cum îmi doream dar la final fără niciun fel de remușcări.

Sunt multe versuri în melodia asta care-ți răscolesc amintiri apropo de felul în care am fost noi crescuți, așa ca generație.
Cumva așa a și început. Eu discutam cu bunul meu prieten care a și început să regizeze clipul pentru 1000 de Da, m-am întâlnit cu el în perioada în care ne pregăteam să lansăm piesa Drumul și care e tot un soi de introspecție legată de perioada cu anxietăți. Drumul este o piesă al cărui refren l-am visat într-o noapte așa cum este el și înregistrat, vers cu vers și cu linie melodică. Mie mi s-a mai întâmplat să visez o linie melodică numai că niciodată nu mă trezeam pentru că îmi era foarte somn ori mă păcăleam că o fredonez de mai multe ori și așa o să reușesc să mi-o aduc aminte, dar niciodată nu mi-o aduceam aminte. Însă în perioada aia, în care oricum nu reușeam să dorm deloc, aveam anxietăți si atacuri de panică și starea mea de agitație era maximă, m-am trezit totuși, m-am dus în bucătărie, am dat drumul la înregistrare și așa, foarte timid, cât să nu-i trezesc pe ai mei, am înregistrat refrenul. Și refrenul ăla se pupa fantastic peste o bucată de chitară pe care Dragoș, chitaristul de la vremea aia, o făcuse și de care eu eram încântat de mai multă vreme dar nu îi găseam o continuare și așa a luat naștere piesa. Eu în perioada aia mă vedeam cu Andi, prietenul meu, și îi povesteam prin ce trec, ce se întâmplă cu terapia și așa mai departe și am ajuns firește să acopăr și zona asta de copilărie. Și l-am rugat la un moment dat să mă ajute: i-am zis „Uite am visat piesa asta și aș vrea să mă ajuți (mie îmi place mult cum scrie Andi) pentru că vreau să îi găsesc un fir epic“. Și pentru că el rămăsese impresionat cumva de ce i-am povestit, mi-a zis „Fă-mi o listă cu toate Nu-urile le-ai primit, cu tot ce nu aveai voie să faci“. Și atunci am scris prima oară lista asta. Dar nu mi se părea că se potrivea cu ce voiam să fac atunci și am păstrat-o acolo. La un an, un an și mai bine, m-am apucat să scriu acasă și am scris piesa asta, 1000 de Da și primul lucru care mi-a venit în minte la partea de refren, pentru că nu îi făcusem încă linia melodică, a fost exact refrenul: Vreau 1000 de Da pentru fiecare Nu. Și dându-mi seama ce tocmai îmi livrase muza, mi-am dat seama că e ceva aici ce îmi sună cunoscut și s-a pupat mănușă pentru că de fapt asta se și întâmpla, voiam o mie de confirmări pentru toate negațiile pe care le-am trăit. M-am uitat în lista aia, era o listă impresionantă de lucruri și am încercat să o pun în melodie să facă sens și să sublinieze exact așa cum ai spus și tu felul în care am fost educați cu toții. Cred că într-un fel sau altul cu toții ne regăsim în versurile alea. Repet, n-aș vrea să fie interpretată piesa asta ca un soi de „Doamne, noi am ajuns acum la un nivel și suntem deasupra tuturor.“ E doar un manifest al unei culturi pe care din păcate Est-Europa și cu precădere ai noștri au trăit-o. Eu sper, și din postura de părinte, să nu ajung în situația de a spune atât de mulți de Nu, ci mai mulți de Da.

►► O fi un vis
O  amintire faină care să-ți fi părut ca-ntr-un vis.
O poveste de dragoste pentru că despre asta e vorba. Cred că poveștile de dragoste toate au potențialul ăsta de ireal și mă-ntorc din nou la trupă chiar dacă o să ți se pară exagerat, inclusiv asta e o poveste de dragoste pe care o trăiesc și o trăim cu toții. Să știi că m-am gândit în primele luni când lucrurile începeau să se miște „Oare chiar e pe bune, se întâmplă lucrurile astea?!“ Cred că momentele în care ne surprinde viața, alea toate sunt momente din astea de posibilă întrebare „O fi un vis?!“ Probabil că la un moment dat n-o să mă mai întreb și o să văd viața chiar așa mișto și n-o să mă mai surprindă.

►► Infinit
Un lucru pe care îți imaginezi că o să-l faci la infinit cu The Mono Jacks.
Muzică, muzică și muzică. Dar nu neapărat la infinit. Infinit este senzația pe care o ai când totul merge, atunci când nu există limite de niciun fel. Fie că e vorba de o poveste de dragoste, că vorbeam de una mai devreme, fie că e bucuria unui lucru care se împlinește atunci. Eu cel mai ușor le identific în muzică și în serile în care suntem pe scenă sau în sala de repetiții; acelea sunt momente în care cred că ajungem într-un soi de meditație, așa cum o fac călugării budiști. Și sunt convins că e valabil nu doar pentru mine ci și pentru trupeții mei. Sunt momente în care nu știi unde te afli, că ești în Control sau la Fabrica, la a câta piesă din playlist, dacă ești la strofă sau la refren, ești într-un alt spațiu, în altă lume. Cred că ăla e infinitul sau e unul dintre momentele de infinit.

Foto: Cătălin Rulea, Cosmin Bumbuț, Andrei Zamfir, Avalon, Năluca