De vorbă cu David Sedaris

În limba română au apărut două dintre cărțile umoristului american David Sedaris, În pielea goală (2014) și Eu o să vorbește drăguț cândva (2016). L-am întâlnit într-o după-amiază mult prea călduroasă, la o limonadă și o discuție lejeră, după lansarea celei de-a doua cărți, întreruptă doar de momentul în care acesta a descoperit apa termală, un lux de care nu prea avea nevoie în mult mai răcoroasele lui locuințe din Franța și Anglia.

Cu o seară înainte, David Sedaris susținuse o lectură publică pentru publicul românesc, citind câteva dintre scurtele lui povestiri. Scurte pentru că rolul lecturilor nu e doar de a-și promova cărțile, ci de a-și cizela lucrările, iar „lucrările lungi plictisesc ascultătorii“. David Sedaris lucrează ca un comediant de stand-up, își adaptează povestirile în funcție de reacții, până obține forma perfectă. „Oamenii ăștia râd mai tare când pun verbul la finalul frazei“, observă el. Sau, pur și simplu, „E prea lungă“. Este motivul pentru care nu va scrie vreodată un roman – nu-l poate citi în public, iar activitatea aceasta e una dintre plăcerile lui. Poveștile și le ia din povestirile altor oameni – de aia preferă să nu iasă cu scriitori, care, dacă întâlnesc ceva amuzant, o să-i spună: „Deja folosesc asta“ – sau din lucruri care i se întâmplă chiar lui. Și i s-a întâmplat ceva în România demn de povestit? „Eu voiam să văd orfani furioși și bețivi care se bat. Dar nu mă duce nimeni în cartierele alea”, spune David. „Așa că, în schimb, vizitez Muzeul Satului.” Asta acum, fiindcă data trecută, în decembrie 2014, la lansarea primei lui cărți, n-a prea ieșit din hotel. „Merg la Los Angeles în fiecare an”, explică el, un pic întortocheat. „Și șoferul de acolo, Antonio, e român. Iar el mi-a zis: Ai nevoie de un bodyguard în România. E o țară foarte periculoasă. Așa că, data trecută când am fost aici, mi-a angajat un șofer și mi-era frică să ies din hotel. Apoi am fost la cină, după lectură, pe o stradă pietonală, și femeile cu care eram și-au pus poșetele pe spătarul scaunului. Nu poți face așa ceva în Paris pentru că ți le va fura cineva. Dar în București poți s-o faci.”

O altă plăcere a lui David Sedaris e să facă plimbări lungi, pe care și le monitorizează neapărat cu un Fitbit. Sau să se amuze, în timp ce semnează cărți, ghicind ocupația persoanei din fața lui. „Ești veterinar!” „Dar, de unde știi?” „Și ai o soră” „Da. Cum faci?” „Evident că le-am inventat”, spune el. „Avea față de veterinar și majoritatea oamenilor au mai mulți frați, deci sunt șanse mari să aibă o soră. Dacă nimeresc de trei ori – și se mai întâmplă –, o iau razna”.

Aproape orice întrebare, oricât de banală, îi provoacă o amintire, o povestire amuzantă. Vorbind despre cum își scrie cărțile, despre trecerea de la mașina de scris la computer, David spune că: „Am fost ultima persoană din lume care și-a făcut cont de e-mail. Chiar ultima. Și ultimul care și-a pus Internet. Dar acum nu mai folosesc mașina de scris. Am una, însă, în caz că pică curentul…“ Apoi, până să întreb altceva, începe o mică poveste: „Aveam o prezentare în California, acum vreo trei ani, și o tipă mi-a adus o mașină de scris. Cântărea cam șapte kilograme. Era foarte mândră, îmi adusese una dintre primele mașini de scris din lume. I-am mulțumit și i-am spus: Nu pot s-o iau cu mine, dar de ce n-o trimiți prin poștă. Agentul meu locuiește în California, asta-i adresa lui. Dacă i-o trimiți, va ajunge la mine. Vine în Franța des, mi-o va aduce. Era o minciună. Apoi i-am scris o scrisoare: Mulțumesc mult pentru mașina de scris. N-o folosesc chiar acum, e în casa de la țară, dar e minunată și-mi place foarte mult. Iar ea mi-a răspuns: N-am trimis-o agentului tău!”

David Sedaris e gay și locuiește cu partenerul lui, de ceva vreme, în Anglia. Motiv pentru care am discutat puțin de Brexit – era cu puțină vreme înaintea referendumului. Va fi „o nebunie“, credea el despre, iată, acest pas inevitabil. Și explică un pic starea de spirit din Marea Britanie. „Locuiesc și în Londra, care are 39% imigranți, și în West Sussex, care are 0% imigranți”, spune el. „Toți sunt englezi acolo, sunt conservatori și sunt în favoarea părăsirii Uniunii Europene”. „Bine, dar cine le va mai face curat în case?”, vine întrebarea mea: „Alți englezi. De aia nu-s așa de curate…”

Îi explic că avem și noi conservatorii noștri – dar știe deja, de la lectura din seara precedentă, de cele trei milioane de semnături strânse de Coaliția pentru Familie împotriva căsătoriei gay. Îmi povestește un pic despre situația din SUA: „E tipa asta care are o emisiune la radio, Dr. Laura. O conservatoare creștină. Oamenii o sună cu tot felul de probleme morale, iar ea îi distruge. Sunt oameni foarte vulnerabili. Însă, conform Dr. Laura, dacă ai trei copii mici și soțul tău moare, iar tu cunoști un alt bărbat, nu poți ieși cu acel bărbat până când nu cresc copii tăi. Nu e corect pentru copii tăi… Omul ăla poate fi un pedofil… Și, evident, e împotriva căsătoriei gay – pentru că în Leviticus se spune… Oamenilor ca ea, le-aș spune: «Nu-mi pasă ce crede Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeu, de ce mi-ar păsa.» Părerea mea e că, dacă nu crezi în căsătoria gay, atunci nu te căsători cu alt bărbat.”

Și continuă, apoi, într-o notă pozitivă: „Știi ce, cele trei milioane de semnături, nu contează. În trei, cinci, zece ani, căsătoria gay va fi legală. Nu poți opri asta. Și e minunat. Aștept doar ca altcineva să strângă alte trei milioane de semnături care să zică: «Sunteți niște măgari!»”.

eu-o-sa-vorbeste-dragut-candva_editurapublica

De: Constantin Pop, foto: Hugh Hamrick