Andrei Dăscălescu și cea mai nouă planetă: Planeta Petrila

Pentru cei care l-au văzut pe HBO sau în cinematografe, Planeta Petrila, în regia lui Andrei Dăscălescu, este, fără îndoială, documentarul românesc al anului.

În această vară, i-am cunoscut cu toții pe caricaturistul Ion Barbu, artistul care transformă neobosit orașul Petrila din Valea Jiului într-un spațiu-muzeu, pe minerul Dumitru Cenușă, cel căruia Planeta Petrila avea să-i schimbe într-un fel viața și să-l poarte tocmai în Olanda, în prima sa ieșire din România, chiar la unul dintre cele mai mare festivaluri, International Documentary Filmfestival Amsterdam (IDFA), unde filmul a avut premiera mondială, așa cum am cunoscut și mina Petrila, cea mai veche din Valea Jiului, închisă în toamna anului 2015, dar ale cărei clădiri au fost salvate de la demolare, cu implicarea tuturor celor care au protestat pentru păstrarea lor, cât și a arhitecților și studenților de la Arhitectură care au venit cu planuri salvatoare.

Andrei Dăscălescu a fost la Petrila și din ce a văzut acolo a făcut al doilea lui lungemtraj. Dincolo de noul film, sfârșitul lui iulie îl prinde pe regizor la Piatra Neamț, unde și locuiește și unde în urmă cu zece ani înființa Festivalul Filmul de Piatra, pentru a pune umărul la transformarea orașului său natal în destinație turistică, dar și pentru că i se părea că în România lipsește un festival pentru regizorii tinerii, de la noi și din Republica Moldova. De un deceniu, ei se întâlnesc an de an la Piatra Neamț, fără fasoane, dar cu filme proaspete și într-o atmosferă studențească, așa cum veți afla din rândurile care urmează…

Cum au reacționat protagoniștii Planetei Petrila când au aflat că vei face un film acolo? Minerul Cenușă zicea că inițial a fost reticent…

Ion Barbu și-a văzut de treabă, el este un showman prin definiție și nu cred că i-am influențat prea mult viața urmărind acțiunile lui cu camera, de altfel nici nu are vreun fel de trac. De partea cealaltă, într-adevăr, minerii au un fel de reticență, pentru că ei știu că nu au o imagine bună, știu că presa nu le-a creat niciodată o imagine bună. Există și un caz concret al mineriadei din 1999, când zic ei că PRO TV-ul a ridicat țara împotriva lor, deși ei de fapt voiau să meargă să ceară niște drepturi legitime la București, totul pornind, evident, cu ce s-a întâmplat în anii ´90, moment de tristă amintire și care a rămas așa, ca o pată plutind în aer. Oamenii și-au acceptat soarta și fiind conștienți că au o imagine proastă și că nu sunt susținuți de opinia publică. Și atunci și ei sunt reticenți la camere, sunt reticenți la reporteri, până când se obișnuiesc cu tine. Eu am avut mare noroc că l-am cunoscut pe Dumitru Cenușă, care era șeful minerilor, deci brigadierul celor peste 60 de mineri care mai lucrau la mina Petrila în perioada respectivă. Cum el era foarte respectat de brigada lui, odată ce am fost acceptat de el, am fost acceptat și de ceilalți. Am mai recurs și la un mic truc. Am făcut tot timpul și fotografii, pe lângă filmări, și mergeam în Petroșani, le printam, și a doua zi li le dădeam celor pe care îi pozasem. Și atunci s-a produs o schimbare în atitudinea lor, au început să-și dorească imaginile mele, și nu mai aveau o problemă să fie filmați, știind că vor primi și ei cel puțin o fotografie.

La rândul tău, ziceai că și tu ai ajuns acolo cu niște prejudecăți…

Nu știam despre Valea Jiului decât lucruri urâte. Probabil aveam și imaginea asta, că ce fac ei e poluant și trebuie închis, că e mai bine pentru mediu, pentru toată lumea. Și știam de mineriade, știam de această ultimă mineriadă care se pare că a fost foarte părtinitor relatată de presa națională.

Ca regizor, nu ești tentat și de ficțiune?

Nu. Cred că e un motiv logistic, dacă vrei, dar mai e și altul. Eu îmi fac filmele singur. La filmare, sunt singur. Filmez, regizez, gândesc etc. La ficțiune nu poți să faci toate astea singur. Și devine mult mai complicat. De exemplu, la Planeta Petrila, dacă ar fi fost să plătesc o echipă de filmare, fie ea și minimă, un operator și un sunetist, aș fi fost ruinat. Proiectul s-ar fi împotmolit cu mult înainte să aibă vreo șansă reală de a fi finalizat, pentru că eu pot să investesc timpul meu, banii mei și echipamentul meu, dar nu pot să rog pe nimeni să vină doi ani de zile să filmeze în ideea că poate o să iasă un film, poate o să primească finanțare… Ăsta e motivul logistic. Dar este și un motiv descoperit pe când făceam Constantin și Elena (2008) unde, la un moment dat, la fel, fiind singur cu personajele, am ajuns la o anumită relație. Bine, erau și bunicii mei, dar au ajuns să ignore camera, să fie naturali. Iar atunci când apărea cineva se strica legătura asta dintre personaje și mine sau dintre personaje și cameră. Și atunci, chiar cu compromisuri de calitate a sunetului sau a imaginii, cred că pentru un film documentar e mai importantă legătura pe care o ai cu personajele, și ipostazele în care reușești să le surprinzi, și cum ajung să nu se mai ferească de tine, ceea ce cu o echipă nu prea se poate face. La ficțiune, nu prea există șansa de a lucra fără o echipă, pentru că acolo lucrurile sunt mai complicate. Și atunci cred că nu e pentru mine.

În urmă cu zece ani, creai la Piatra Neamț festivalul Filmul de Piatra, devenit între timp un eveniment cunoscut, care adună tineri cineaști de la noi și din Republica Moldova…

Festivalul a devenit cunoscut, dar să știi că nu am încercat în niciun fel să-l creștem. Prin 2013-2014, am ajuns la o formulă pe care am considerat-o ideală. Dacă e să o luăm pe cifre, în 2012 a fost cea mai mare ediție, după care l-am micșorat. Și dorim să ne păstrăm identitatea asta de festival micuț și prietenos. Nu ne dorim megastaruri pe covorul roșu, ci să fim un festival al tinerilor, unde aceștia să vină și să se simtă bine, să câștige o experiență în plus. Nu cine festive și mai știu eu ce alte lucruri, pe care pun mare preț sponsorii. Tocmai de asta nu am stat nici foarte bine, pentru că atunci când te duci la un sponsor te întreabă: OK, și cine vine? Și eu zic: Vin 100 de regizori tineri. – Și cineva cunoscut? Bineînțeles că în juriu am avut tot felul de personalități de-a lungul timpului, actori și cineaști, critici de film destul de importanți, dar nu ăsta este scopul nostru.

Foto: HBO