Care a fost cel mai curajos lucru pe care l-am făcut? M-am apucat de stand-up comedy!

Toate cărțile copilăriei m-au învățat să văd curajul că pe un act eroic. Să te arunci în apa ca să salvezi un necunoscut. Să te lupți cu spada pentru a salva onoarea familiei. Să îți deschizi brațele în fața unui tanc. Nu a fost nevoie să fac nimic din toate astea pentru a-mi scrie propria poveste.

Interior. Taxi.

Liceu. Șosete. Alzheimer. Vibrator. Liceu. Șosete. Alzheimer. Vibrator. Îmi repet cuvintele astea ca să fiu sigură că le țin bine minte. Fac o pauză de câteva secunde după fiecare și îmi mișc buzele cât mai discret posibil ca să nu sperii șoferul de taxi. Mă enervează că e din categoria celor discreți, atenți la drum. Aș da orice să mă întrebe unde mă duc și ce fac acolo. Lista scrisă în telefon continuă cu încă 15 cuvinte la fel de diferite. Dacă le-ar vedea cineva care nu știe nimic despre mine ar putea crede că sufăr de sindromul Tourette în scris. Mașina oprește înainte să apuc să repet totul în gând. Urmează cel mai greu examen din viața mea.

Exterior. Terasă

Prietenii mei fac pelerinaj rând pe rând pe terasa apartamentului pe care l-am închiriat. Deși ei vor să știe cum de m-am întors după cinci ani petrecuți în afara țării, eu sar repede peste subiect. Ceva cu marketing, corporație, firmă franceză. Apoi mi se măresc ochii: dar știi ce aș vrea să fac acum că sunt din nou în București? Stand up comedy! Undeva în adâncul meu cred că dacă știe cât mai multă lume despre intenția mea, n-o să mai fie nevoie să o și duc la bun sfârșit. O s-o pot adauga la lista interminabilă de idei geniale pe care am fost prea leneșă să le pun în aplicare. Și ei par să știe asta, tot aud „Ce tare ar fi!“ și ideea rămâne suspendată în aer, lângă gândul lor de a-și da demisia când termină de plătit ratele la bancă. Mi-aș dori că măcar unul să îmi spună că nu pot face asta, cu siguranță mi-ar da curaj. În loc de asta aud „Știi, nu prea sunt fete care fac asta la noi“ și mi-e de ajuns. Am găsit motivația care îmi da curaj. Va mai fi o fată care face asta în România.

Interior. Iatac

Aveam doi ani când ai mei s-au mutat cu tot cu mine într-un sat de lângă Bacău. Mama a câștigat multă sănătate dată de aerul curat, dar a pierdut ceva ce o definea: viața socială. De câte ori era înconjurată de oameni, mama întinerea și căpăta forțe necunoscute. Când eram doar noi două in casă, se plângea de toate durerile din lume, dar când aveam musafiri devenea un tonomat de bancuri. Începea întotdeauna pe un ton secretos: „O știi pe aia cu?“ și continua bucuroasă cu revelația. Chiar dacă musafirii o știau, nimeni n-ar fi putut să o spună mai bine.
Până pe la 10 ani, credeam că așa se spun unele bancuri, cu o parte mai șoptită, pentru mai mult efect. Odată cu pubertatea am înțeles: părțile șoptite erau „prostii“, bucăți din glumă pe care copilul care asculta cu gura căscată nu trebuia să le înțeleagă. Încă e uimitor pentru mine cum am putut crede atâția ani că atunci când vagoanele întrebau locomotiva „Ce faci tu când te mănâncă“ ea răspundea un lung și inofensiv „Mă Uuuuu Uuuuu!“, imitând sunetul pe care îl face atunci când își anunță intrarea într-o gară.
După ani întregi în care am văzut-o pe mama cum le dă dureri abdominale de la hohotele de râs invitaților, cum aș fi putut să cred că femeile nu sunt amuzante?

Interior. Dormitor

Ca de fiecare data când plouă în București, aleg să mă cuibăresc sub așternut și să îmi pierd viață pe net. Alunec din postare în postare, sar peste cățeluși și urși panda, mai să mă împiedic de o petiție online, când în sfârșit mă hotărăsc să fac ceva. Jurnalistul din mine vrea să-și facă treaba și încep să caut cluburile de stand up comedy din oraș. Din cele trei pe care le descopăr, unul organizează o seară de open mic. Oricine se crede amuzant poate urca pe scenă timp de cinci minute și să afle dacă oamenii reali râd la fel de mult ca cei din imaginația lui. Trimit un mesaj și gata: peste două săptămâni voi fi acolo, doar eu și glumele mele.
Glume? Care glume? Nu am glume. Ce o să fac acolo? Sunt două săptămâni, când pot să scriu glume? Sunt toată ziua la birou, cu nasul în strategii de marketing. Nimic amuzant n-ar putea ieși de acolo. Panica crește din ce în ce mai mult și cu fiecare criză de palpitații deschid pagină de notițe și mai scriu câte un cuvânt cheie. Liceu. Șosete. Alzheimer. Vibrator.

Femeia, cel mai scurt banc sec

Cu cât se apropia mai mult ziua în care trebuia să mă urc pe scenă, cu atât auzeam mai des în minte toate vocile cu care societatea mi-a vorbit timp de 30 de ani. O fată trebuie să fie discretă. O fată vorbește când și cât trebuie. „Ce-o să te faci cu gură aia mare? N-o să te înțelegi nici cu șeful, nici cu soacra!”. Stai frumos pe scaun. Nu mai vorbi așa tare. Nu mai vorbi. Nu.
Sunt una din femeile generației mele, o generație crescută să asculte, să respecte. Să devină iubite, apoi mame. Să fie discrete, dar puternice. Să nu spună nu, pentru că oricum va însemna da. Femeile deștepte sunt un pericol, vor să decidă în alegerile care le influențează viață. Femeile amuzante sunt un pericol, vor să fie în centrul atenției, în timp ce undeva, într-un cartier din Militari, pe o masă se usucă o frunză de salată așteptând să fie parte dintr-un sandwich.

Frica, cea mai vie paralizie

Frica de vorbit în public e în topul celor mai mari frici declarate de omul modern. Pare ciudat, mai ales că nu implică un risc pentru sănătate. Cu toate acestea, un virus pare mult mai acceptabil decât un microfon și un reflector îndreptat spre sine.
Oamenii care vorbesc mulțimilor sunt un simbol al puterii, niște dumnezei hipnotizanți care pot transmite emoții prin cuvinte. Dacă generației noastre îi place puterea, de ce se teme atât de mult să o manifeste?
Antropologii au căutat în trecutul nostru și ne-au găsit singuri, în fața unei mulțimi, dar la polul opus al puterii. În triburi, să fii singur în fața unei mulțimi însemna că ești acuzat și ei au putere asupra ta. Acuzatul avea doar câteva secunde în care le putea explica de ce n-ar trebui să fie omorât, până nu era prea târziu.
Pe scena de stând up comedy, frica e asemănătoare. Ai câteva secunde să-i faci pe oamenii din față ta să râdă. Avantajul e că dacă nu reușești, singura care o să moară e stima de sine.
Îmi repet glumele în oglindă și frica se cuibărește când îmi dau seamă că vorbesc singură. Când vor râde oamenii? Fac pauze după fiecare glumă și ascult râsete imaginare. Râsetele se amestecă cu vocea otrăvită a conștiinței care îmi repetă: ești manager la o corporație, dacă ajunge pe net un clip cu tine pe o scenă, liceu, șosete, alzheimer, vibrator.

Interior. Scena

Sunt al zecelea și ultimul comediant amator care urcă pe scenă. Mâinile îmi tremură foarte tare, așa că le-am înfășurat în jurul microfonului. Știu că în spatele luminii de reflector care mă orbește e o sală plină cu oameni, dar mă simt mai singură că niciodată. Încep gluma împletită în jurul cuvântului liceu și râsetele imaginare pe care le-am derulat în mintea mea în timpul repetițiilor din baie devin reale. Li se adaugă și niște aplauze pe care nu îndrăznisem să mi le imaginez.
Îmi cobor privirea în podea în timp ce le ascult. Pentru câteva secunde sunt iar o fetiță cuminte, căreia îi e rușine că a atras atât de multă atenție asupra sa. Să fii în fața a zeci de oameni care se uită la tine și râd pare un scenariu de coșmar pentru femeile pe care le cunosc. În afară de una. Ridic privirea din podea și fața mi se luminează. Toți oamenii ăștia cu siguranță n-o știu pe aia cu. Liceu. Șosete. Alzheimer. Vibrator.
De Magda Mihailă. Ilustrație de Sorina Vazelina.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe glamour.ro